Indonezia: primele impresii şi un mic şoc cultural

Mă bucur că nu am postat acest articol – din motiv că nu îl terminasem, până acum. Pe parcursul călătoriei am întâlnit indonezieini atât de extraordinari şi de sufletişti că impresia iniţială s-a schimbat total, conturându-se o imagine destul de adevărată: în locurile extrem de turistice sau în marile terminale de autobuz, gări etc, impresia o să fie în general proastă şi cumva te poţi gândi ce cauţi în această ţară.

Dar indonezienii nu sunt aşa ca cei care mişună prin aceste locuri, majoritatea sunt incredibil de calzi, de curioşi, de generoşi, norocul meu de a-i întâlni fiind că am lăsat lucrurile să curgă, nu am aranjat ceva şi inevitabil am pus întrebări iar oameni de peste tot au sărit să mă ajute, să mă conducă, etc. Am avut şi câteva episoade neplăcute, tocmai cu uscăturile, dar chiar şi aceste experienţe se pot evita, acum ştiu cum, voi povesti şi despre transport, terminale etc.

Informații fără informații

Cât despre intrarea în ţară, relativ simple procedurile vamale, adică uşor de realizat, mă îndrept către biroul de informaţii transport public, super mă gândesc, iată ce organizaţi sunt, există aşa ceva.

Acolo nu ştia nimeni nimic, adică nimic concret, decât că sunt autobuze Damri afară către, cam către orice îi întrebai, dar orar pauză, la un moment dat după ce s-au întrebat mi-au zis că merg de la 6 dimineaţa, dar de fapt a fost 7 şi un sfert.

Orarul Damri scria cineva pe net că este aşa, un secret, pe care toată lumea dar nimeni nu îl cunoaşte şi se pare că aşa este.

Într-un final angajaţii de la Biroul de Informaţii transport public mi-au indicat că mai bine iau taxiul. OK, deci asta ştiu, să îmi spună să iau un taxi, păi ce caută acolo?

Mă rog scot bani de la HBSC, am învăţat că este singura bancă care nu percepe comision, doar banca proprie, din nefericire nu de la început.

După ce să fac ce să fac? Netul foarte bun, gratis şi procedură super simplă de conectare, fără adrese de mail şi alte bazaconii solicitate. Doar că periodic te deconecta, dar tot am reuşit să mă informez cu ce am avut nevoie, să încarc harta Indoneziei şi îmi fac itinerariul pentru a doua zi.

Curiozitate indoneziană

Am stat de vorbă cu o Doamnă în vârstă curioasă de viaţa mea: de unde sunt unde mă duc de ce nu iau avion la Surakarta cu tren, etc. Pe unde am mai fost. Începe să mă enerveze curiozitata asta, ce eu îi iau la întrebări? Paranteză: asta a fost nimic, eşti întrebat atât de des unde te duci, la orice pas, că devii imun. Şi aceleaşi întrebări: de unde eşti unde ai fost cât stai în vacanţă, unde mai mergi, eşti măritată, ai prieten? De ce călătoreşti singură, etc, etc. Toate în primele 10 minute de conversaţie.

Deci Doamna mă tot interoghează până când cedez şi mă retrag pe un fotoliu vreo 3 ore. Puteam lua un taxi dar nu m-am simţit chiar în siguranţă într-un oraş total nou, aeroportul departe de oraş, multe fețe care mi s-au părut dubioase, nu vreau să discriminez dar mi s-a părut cea mai bună soluţie să aştept dimineaţa. Mai obositor, da, dar mai sănătos, siguranţa este pe primul loc.

Din fericire aeroportul este curat şi au şi cappuccino bun, am uitat numele lanţului de cafenele, dar era şi în Filipine şi se aseamănă mult cu Starbucks ca produse şi mod de servire, cafeaua bună, plus gogoşi fierbinţi, tocmai ce aveam nevoie pentru a-mi ridica nivelul de energie.

Ies din terminal şi bineînţeles câţiva oameni sar pe mine cu oferte la taxiuri dar nu foarte insistenţi, adică nu s-au şi ţinut scai de mine.

Autobuz Damri de la aeroport către centrul Jakartei

Doream să iau un autobuz Damri şi staţia era semnalizată. Am întrebat unde era staţia pentru cursa pe care o aşteptam, am primit indicaţii corecte şi prompte, aştept.

Taxi: 150 000 de rupii e inclusă parcarea, taxele şi nu mai ştiu ce. Păi şi dacă îmi cerea mai mult la destinaţie? Nu am încredere în şmecherii de la aeroport, taximetrişti şi intermediari. 10 euro

Autobuz: 30 000 de rupii, adică 2 euro

M-au mai întrebat: you, backpacker? Am arătat valiza, cum să fiu backpacker cu valiză? Dar de fapt cam sunt un backpacker ratat, că ce ar fi mers un rucsac mediu spre mic…. of cu cât trece timpul cu atât îmi pare mai rău că am luat atâtea cu mine.

La un moment dat apare o tipă cu partenerul, cam la 40 plus amândoi, râd la mine îmi spun ceva de păr şi încep întrebările: sunt din Jamaica?

Nu. De unde? Din România. OK nu ştiau a trebuit să le explic aproximativ pe unde şi cum.

Şi nu se potolesc: doar tu? Adică doar eu singură Nu răspund.

Unde te duci? Şi aaa, în Jakarta te întâlneşti cu iubitul?

Unde stai în Solo – Surakarta – ai luat un apartament cu două camere, sau cameră dublă? Ce???? Refuz să răspund, adică mă fac că nu aud, nicio şansă.

Îi ignor. Chiar mă scoate din sărite la ora asta şi obosită chiar dacă nu îmi era somn, oboseala de fond cu un pic de iritare există. Nivel de toleranţă scăzut.

Şi se tot holbau la mine şi râdeau.

La un moment dat tipa scoate o cutie cu orez şi o lingură şi mă întreabă dacă vreau mic dejun. Refuz politicos, mulţumesc, după începe să îl hrănească pe el. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi spus că vreau? Ne dădea la amândoi cu lingura?

Aaaa, da, în aeroport am văzut o tipă pe la 30 şi ceva de ani că îl hrănea ca pe copii mici pe un domn să spunem: îi dădea cu lingura în gură şi ciripea voioasă iar el, un ins pe la vreo 45 de ani tolănit pe un fotoliu şi împrăştiat în toate părţile, care stătea plictisit. Şi nu avea nimic în neregulă că îl văzusem mergând înainte. Ciudat! Sau cel puţin pentru mine! Nu înţeleg acest comportament, sau nu încă.

OK , aştept, aştept, vine şi autobuzul meu, fac jumătate de oră până la staţia feroviară Gambir. Eram cam buimacă dar un tip m-a întrebat ce am nevoie şi mi-a arătat unde să o iau, simplu.

Asta după ce am trecut de hăţişul tuk tuk-urilor. Să creadă ei că mă sui în chestiile alea cu bagaj cu tot.

Casa de bilete modernă, stau la coadă, iau bilet. De la Staţia Pasar Senen, că de acolo pleca primul tren spre Surakarta, din Gambir, unde era tren clasa 1, era pe la 16:30, la Senen de la 12 25 aşa că am luat de acolo. Şi până la staţia Pasar Senen mergea autobuzul 20 cu staţie de vis a vis îmi dă indicaţii domnişoara de la ghişeu. Eram foarte hotărâtă să răzbesc singură cu transportul,am luat-o ca pe o mare provocare şi aşa şi este mă bucur că am reuşit dar nu simt nevoia să perseverez. Citisem eu nişte bloguri din străinătate şi ce m-am gândit: dar ce eu nu pot?

După ce am luat bilet m-am oprit pentru mic dejun la KFC, nu înţeleg de ce indonezienii vin aici şi cumpără tot orez cu pui, ca la colţ, dar mult mai scump, nici acum nu înţeleg asta, dar la fel este şi la Mc. Iau contact cu modul de a mânca orez şi restul cu mâna şi dau să plec. În faţă numai taxiuri, întreb un agent unde este autobuzul 20 îmi arată vag strada principală, o iau pe acolo, traversez, că aşa înţelesesem, acolo o altă grămadă de taxiuri şi tuk tuk-uri.

Ce înseamnă Jakarta şi locuri cu hărţuitori profesionişti

Vreo 30 de inşi sar pe mine, ţipând toţi o dată taxi taxi taxi taxi lady where are you going, taxi, taxi, lady, toţi îmi ţipau în urechi în acelaşi timp şi tare. Deja m-am enervat, cum spuneam obosită, toleranţă spre 0.

Totuşi nu îi bag în seamă, întreb un agent de la o instituţie de acolo, sau de pază ce o fi fost, de staţia de autobuz, mă întreabă unde vreau să merg şi drăguţ iese să îmi arate. Dar când ajungem printre taxiuri şi tuk-tukuri începe să trateze cu ei pentru mine. Ce? Nu i-am cerut asta. Insist că vreau să aflu despre staţia de autobuz. Se face că nu mă aude tot dădea cu taxiul. Iar întreb pauză, iar dă de taxi. Îi spun că nu îi vreau pe ăia, că vreau staţia de autobuz, ridică din umeri.

OK, plec nervoasă, o iau înainte, văzusem vis sa vis nişte autobuze 20 dar nu ştiam dacă mergeau în direcţia în care trebuia eu să merg sau invers.

Oricum staţia era foarte aproape pe partea pe care eram, vine un autobuz 20 imediat, mă urc, mă ajută taxatorul să urc bagajul, dar tot nu înţelegeau unde vreau şi o fată a dezbătut până s-au convins unde vreau să ajung după ce le-am arătat biletul de tren şi m-au lăsat jos, că era celălalt sens. Îmi indică drăguţi, bine că nu am mers mai mult.

Iar ajung printre aceiaşi taximetrişti, iar circ, ţipete toţi odată. Deja nu mai puteam, îmi ajunsese până peste cap, era cald de tot şi eram încăpăţânată, pur şi simplu nu doream să am nimic de-a face cu oamenii ăia. Mă simţeam hărţuită şi asta nu îmi place.

Aşa că am ţipat la ei în primul rând să tacă din gură şi după să mă lase în pace că nu vreau taxi, dacă doream le spuneam nu înţeleg sau ce? Au tăcut toţi.

Traversez iar la loc, ce înseamnă jecmănitorii, nu ţi-ar da sau spune nimic! La ăştia nimc nu le-aş da, aş face comandă la taxi sau căuta altcumva pe cineva să mă aştepte dar la nesimţiţii ăştia nimic.

Şi nimic semnalizat pe stradă, care să indice că acolo este o staţie, am dedus eu după ce am văzut unde opreau autobuzele.

În Malaezia nu era aşa. Oamenii foarte foarte drăguţi, chiar dacă ofereau taxiuri, dacă întrebam pe cineva, oricine pe stradă, primeam indicaţii corecte.

Cât am aşteptat autobuzul nu ştiu câţi s-au oprit cu tuk tuk cu taxi cu de toate. Am dat ignore total, nici nu m-am obosit să le spun ceva, că nu sunt interesată de exemplu mi-am pus căştile şi i-am lăsat să trăncăne cât doreau pe lângă mine. Ştiu că nu e politicos, dar lor nu le pasă de noi nici atât. Să mori acolo şi nu te-ar ajuta, sunt cumva abrutizaţi. Am văzut că indonezienii normali se tem de ei, îi evită şi la fel probabil că au probleme cu ei, înţeleg şi pot face delimitarea destul de bine între oameni, nu îi judec pe unii după ceilalţi.

A venit autobuzul, am urcat şi ajuns extrem de repede, 5 minute sau nici atât.

Aici dezastru în staţia asta. Dacă ştiam cum este şi cât de aproape stăteam mai mult în staţia Gambir, unde era decent, dar nu mai aveam chef să mă mişc mai ales că peste tot eşti abordat de toţi taximetriştii şi alţi hărţuitori.

Am aflat de unde iau trenul, la ce linie, etc, m-am mai învârtit un pic în zonă dar nimic interesant, doar că peste tot săreau pe mine cu orice ofertă, stăteau unii pe gard ca maimuţele, scuze maimuţe dar chiar aşa şi strigau diverse oferte şi altele. Şi se hlizeau aiurea.

M-am retras la Dunkin’ Donuts şi am stat la computer cât a ţinut bateria la notebook

Oamenii ce să spun, sunt şi unii foarte drăguţi, cei care îşi văd de viaţa lor, dar pe aici sunt foarte mulţi care nu trăiesc decât de pe urma turiştilor şi a călătorilor şi ăştia sunt mai rău ca muştele şi ţânţarii şi orice gângănii la un loc. Ţipă strigă, se opresc lângă tine, insistă. Am băgat faţa mea de distanţă şi se mai potolesc. Am o privire rece care ţine la distanţă.

Mă bucur că am ales să evit Jakarta şi mă bucur că am trecut pe aici. Nu aş sta decât dacă aş avea aici afaceri sau altceva gen, nu aş veni în vacanţă, clar nu este relaxare. Plus ambuteiaje auto.

În rest ca în Kuala Lumpur, un amestec de autostrăzi, clădiri moderne şi impresionante, parcuri şi bulevarde frumoase, dar foarte foarte multe magherniţe, cartiere întregi care arată ca favelele, sau ce vedeam în Slumdog Milionaire în India. Cocioabe.

Cât despre gări, cred că este o chestie şmecheră să despartă cele două clase în gări separate, să ţină gara Gambir mai curată.

Eu ce să spun asta am vrut, să mă decurc, să găsesc, nu mă deranjează chestiile astea dar aş fi vrut să am loc la trenul mai bun.

Dar pe net nu este nicio informaţie corectă. Aproape nimic din ce am citit, nici unde am încercat să rezerv, nu era la fel ca ce am găsit în gară direct la bilete. Sau poate nu am stiut eu unde sa ma uit, dar am intrat pe tot ce era in primele 2 pagini de pe google. Acum stiu unde trebuie, exista si o aplicatie, dar asta am invatat de la indonezieni, nu am gasit pe net. Pe net orarul gresit. Preturile neactualizate. Oare când o să se updateze informaţiile? Plus că aici prima oară nu aş cumpăra nimic înainte să ştiu cam cât fac dintr-un loc în altul, etc.

Pe net gasisem info ca trenurile executive costa 220 000 de rupii. Gresit. Am platit 250 000 de rupii pe biletul la tren economic. La executive este aproape dublu.

Multă poliţie şi forţe de ordine peste tot, asta este bine, dar asta nu înseamnă că nu eşti hărţuit ca turist, doar că nu o să fii jefuit eventual.

Traficul nu atât de de speriat precum mă aşteptam şi auzisem poveştile, că faci 5 ore de la aeroport până în centru. Cred că este posibil în unele situaţii, dar nu neapărat. Eu am făcut 30 de minute sau 40.

Tren economic numai cu localnici

În tren, tren cu localnici, nu cu turişti, nimeni nu m-a deranjat în niciun fel, dimpotrivă. Nu am găsit oameni să ştie engleză decât câteva cuvinte dar îmi zâmbeau, am pus monopol pe prize cu laptop, telefon, baterii de aparat foto, dar nimeni nu a zis sau făcut un gest, mi-am dat seama că aveau nevoie abia când am eliberat prizele şi şi-au pus şi ei telefoanele la încărcat instant.

Trebuie să fiu şi eu mai atentă, dar sunt obinuită ca cei în nevoie să întrebe, sau să facă un gest.

Ei chiar sunt foarte drăguţi, m-au ajutat, orice numai să nu mă deranjeze şi drumul a durat 10 ore!

Deci, extreme, extreme…..

De la oboseală am intrat într-o stare de mă simt extrem de bine, nu mi-e somn deloc, chiar pozitivism. Sau să fie de la oamenii care mă înconjoară care mi-au dat din energia lor pozitivă?

Cert este că în afară de un scurt episod chiar la început de dormit vreo 50 de minute nu am dormit deloc.

Am avut prize în tren aşa că am butonat non stop la calculator. Am scris câteva articole şi am mai aranjat şi poze.

Dar mulţi oameni sunt simpatici….

Un domn pe la 50 şi ceva de ani care însoţea două doamne şi două fetiţe, una de 9 ani care vorbea ceva engleză, înţelegea tot dar era un pic timidă oricum îl mai ajuta pe tată sau bunic, nu am reuşit să îmi dau seama cu engleza, tot nu înţelegea cum de nu sunt măritată şi tot căuta soluţii pentru mine.

I-am tot spus că nu este cazul dar pace. Zicea că înţelege, bla bla că fiecare are drumul lui, etc, la diferite intervale mai venea cu o idee aşa, din senin, ca de exemplu: dar ai încercat să cauţi pe internet? Că faci profil, etc, poate găseşti. I-am spus că NU CAUT! Pace. Până am plecat tot aşa a spus ba s-a şi rugat de câteva ori să mă mărit şi la sfarşit la fel la divinitate. Nu am avut ce să îi fac oricum a fost simpatic şi m-a ajutat şi cu bagajul şi cu staţia tot.

Am ajuns în Surakarta la 1 noaptea, că trenul a întârziat 4 ore, se pare că în Indonezia este ceva obişnuit. Nimeni nu era stresat.

În gara niciun taxi, câţiva m-au întrebat de bicicletă, dar nu găseam taxi.

Am oprit pe cineva cu o mică dubiţă şi l-am întrebat dacă oferă transport. Era din fericire un tânăr care ştia bine limba engleză, venise să aştepte un prieten, dar şi-a făcut timp şi m-a dus la un taxi. mai in centru. Nu a dorit niciun ban, chiar a sărit ars ca nu vrea nimic.

Am luat un taxi frumos, curat, oficial, şoferul a pus aparatul fără să îi cer lucrul acesta, am ajuns bine şi fără nicio jecmăneală acasă, 35 000 de rupii, cam 3 euro pentru un taxi cu scaune din piele. Dar asta este Surakarta, oamenii sunt în general foarte drăguţi, săritori şi oneşti, mi-a plăcut atât de tare că am stat mai mult decât plănuisem, dar aşa am reuşit să intru în contact cu adevăraţii indonezieni, cu stilul lor de viaţă, să mă familiarizez cu ţara într-un oraş binevoitor. Şi mai ales să experimentez ce înseamnă să fii TURISTUL în tr-o ţară asiatică.

În concluzie, încă de la început Indonezia mi s-a prezentat aşa cum este: o ţară vie, zgomotoasă, frumoasă, sufocantă dar şi caldă, primitoare. Oamenii la extreme, dar ce am păţit peste tot: aproape imediat după câte o experienţă mai puţin plăcută cu câte cineva, întâlneam alte persoane de o bunătate extremă, am primit ajutor la care nici nu m-aş fi gândit sau sperat, oameni care au făcut ocoluri, au pierdut timp şi nu au vrut nimic doar ca să mă conducă, sau să mă ajute cu valiza, sau, sau…. Pentru lucrurile acestea frumoase merită şi câte un bobârnac din când în când, vine la pachet de multe ori.

În trei zile mă despart de Indonezia şi deja îmi pare atât de rău….. sunt atâtea de văzut şi de făcut aici! Şi aş mai fi vrut să îi văd o dată pe noii mei prieteni indonezieni pe care i-am cunoscut în Karimunjawa, dar sper să mă întorc!

Pe curând!