Drumul spre Bromo pe cont propriu descrie estenţa Javei, de la o extremă la alta de generozitate şi înșelăciune pentru turiști, din partea localnicilor. O să postez mai multe articole cu drumurile prin Indonezia, mai ales pentru aceia dintre voi care doresc să aibă o astfel de experiență pe cont propriu, să știți cam la ce vă puteți aștepta. Pe scurt: la orice.
Dar nu vreau să vă descurajez, nicidecum, sunt mulți turiști în principal străini care merg pe această rută, am avut norocul să cunosc o americancă de 23 de ani care făcuse acest traseu singură și care mi-a dat câteva sfaturi bune, se poate, dacă privești cu detașare este chiar amuzant cu toate păcălelile, care pot fi și evitate, bineînțeles :).
La Muntele Bromo, una dintre principalele puncte de atracție ale Indoneziei, precum am scris și în articolul dedicat se poate ajunge ușor pe cont propriu. Ținta este Cemoro Lawang, satul din care se pornește călătoria spre vulcan și spre locul de vedere a răsăritului perfect. Sunt curse de autobuz din alte orașe din Java direct spre Cemoro Lawang, care ar fi de preferat variantei clasice, aceea de a ajunge în Probolinggo, de unde sunt multe microbuze către Cemoro Lawang.
Probolinggo este cea mai urâtă experiență a mea din Indonezia, dar și a altor călători, de fapt terminalul de autobuz de acolo poate fi de coșmar din cauza mafiei autobuzelor, de aceea dacă se poate evita nu este rău. Eu nu am putut să îl evit că era cel mai aproape de unde veneam eu, dar către Bromo a fost decent, spun acum, după experiența Prombolinggo-Banyuwangi, care a fost un coșmar, dar asta aveam să aflu la plecare, acum a fost așa, de încălzire.
De ce Bromo pe cont propriu
M-am tot codit să ajung aici în principiu din cauza bagajului prea mare pe care l-am cărat după mine, o mare greșeală, incomod mai ales dacă te deplasezi cu mijloace de transport în comun, plus că nu prea eşti încurajat să mergi singur acest lucru. Multă lume cumva te împinge spre tururi.
Nu am nimic cu tururile, numai că sunt destul de scumpe şi mai ales te privează de ce este mai frumos din ceea ce înseamnă platoul şi experienţa Bromo.
Sutele dacă nu miile de jeepuri se înghesuie şi înghesuie turiştii în acelaşi loc la aceeaşi oră pentru răsărit, pleacă la fel la aceeaşi oră spre crater şi după gata. Este comod dar senzaţia de a te plimba pe marginea craterului fără puhoiul de oameni pe acolo, la fel la răsărit, să stai să admiri platoul după ce jeepurile au plecat este minunat. Plus că drumul în sine şi senzaţia că ai reuşit este cu adevărat senzaţională.
Eu nu aş pierde două zile pe drum din Yogya sau altundeva să ajung la Bromo pentru a vedea răsăritul cu un tur cu jeepul, dar pentru a face drumeţia şi a mă bucura de platou da! Pot spune că tot efortul a meritat.
Și peisajul de la răsăritul mult dorit
Din paradis tropical spre un peisaj selenar
După feeria Karimunjawa, de care chiar şi după 3 zile nu am reuşit să mă obişnuiesc că este reală şi că sunt chiar acolo, a urmat drumul spre Bromo, în sfârşit.
Ferry-ul comun, singurul care a circulat joi, 28 august spre Jepara a ajuns în port pe la 17:30, suficient cât să nu prindem autobuzul de 16:00 către Surabaya. Următorul era la 4 dimineaţa, au. Asta este frumos în Indonezia, mereu o surpriză, dacă aveți timp limitat, unele destinații cu toate că sunt fantastice, trebuie evitate, sau evitate înainte de zborul spre casă.
Pe feribot am stat cu prietenii indonezieni, deoarece lângă ei m-am nimerit și îmi opriseră loc. Şi prietenii români au venit să mă caute dar cumva mi-a fost jenă să plec de lângă indonezieni dacă tot mă aşezasem. Ar fi fost super dacă am fi stat toți.
Din vorbă în vorbă află Windri că spre Bromo o să plec numai eu, că nu am ceva aranjat în Jepara pentru a sta până la autobuzul de dimineață şi la un moment dat ajunge să îmi propună să stau peste noapte cu ei la agenţia de la care luaseră excursia (este posibil să iei tot inclusiv transport şi cazare, nu numai croazierele pe mare de la o agenţie şi să fie totul mult mai comod) pentru a nu sta afară şi nici a plăti o cazare pentru câteva ore. Am aceptat pe loc, bineînțeles, mai ales că aveam acelaşi drum cu Windri și prietenul ei de dimineaţă, spre Surabaya.
A fost o seară frumoasă, ne-am oprit să luăm cina, am împărtăşit diverse, despre noi, despre ei, etc. După am ajuns cu beka – bicicletele tuk-tuk la agenţie.
Surpriză: era o casă nelocuită dar amenajată 100% cu de toate, home stay, care a fost la dispoziţia noastră până dimineaţă.
Am avut uimirea iar ca gaşca din Jakarta să stea în camera comună, toţi, iar eu să am o cameră singură. Da, aşa au stabilit că ei aveau autobuz după-amiaza iar eu dimineață, să îmi dea posibilitatea să mă odihnesc, oricum am stat până la 1 noaptea afară la discuţii şi am dormit doar puţin, dar iar m-a uimit bunătatea lor.
Javanezii sunt extraordinari, marea lor majoritate
Am ținut să pun aici și acest episod, deși puteam să îl sar deoarece insula Java așa este: oameni extraordinari, majoritatea lor, dar și ceva uscături, care se comportă urât mai ales cu turiștii, efectiv ne văd ca pe niște bancomate cu picioare și nu le pasă de nimic decât să tragă cât se poate; din păcate uscăturile se întâlnesc în multe locuri turistice, dar nu definesc indonezienii, care sunt calzi și săritori, exact ca noii mei prieteni.
Dis de dimineaţă, adică la 4:30 ne îndreptăm spre Terminalul de autobuze. Samalin de la agenție şi Yzmi prietenul lui Windri mă ajută cu bagajul şi iată-mă incredibil pe o motocicletă Honda de 1200, Samalin în faţă, trollerul meu după el şi eu cu rucsac şi geanta Le Pliage în spate. Nu credeam să mă văd într-o astfel de situaţie, dar deşi imboldul de a le cere să îmi facă o poză a fost major, mi-a fost jenă şi mai ales să ţin oamenii pe loc mai mult decât era cazul în asemenea situaţie.
La terminal Samalin s-a întors cu cuplul, am stat la cafea destul de mult că autobuzul de fapt venea la altă oră, cel Patas, cu aer condiționat, nu cel Ekonomi – care nu este de dorit pe destinații lungi, deoarece face de două ori mai mult timp și este și extrem de aglomerat, plus că se și fumează înăuntru. Jepara-Surabaya 90 000 de rupii și prânz inclus, 7 sau 8 ore.
Surabaya spre Probolinggo
Experienţa Bromo a început să spunem de la Surabaya 🙂 unde am ajuns foarte comod şi simplu datorită noilor prieteni pe care i-am întânit în Karimunjawa.
Autobuzul din Jepara a ajuns în terminal la ora 1 şi imediat am avut conexiune cu un alt autobuz Patas (direct, cu aer condiţionat, cel mai mare avantaj faţă de cele Ekonomi este că aici nu se fumează înăuntru, nu intră cântăreţi afoni aproape destul de des şi mai ales nu opreşte peste tot pe unde este cineva pe marginea drumului sau altcineva vrea să coboare). Surabaya-Probilinggo 3 ore şi 27 000 rupii.
Țeapa 1 la Prombolinggo: debarcarea turiștilor la o agenție de turism, nu la terminalul de autobuz
Imediat ce am intrat în Probolinggo, autobuzul s-a oprit undeva înainte de terminal şi cel care vindea bilete a încercat să mă convingă să mă dau jos că de acolo se ajunge la Bromo, ba chiar cineva a urcat spunându-mi că asta este ruta – m-am ţinut pe poziţii insistând că vreu să ajung la Terminal, asta de 3 ori până m-au lăsat în pace, câţiva călători îmi şopteau că să rămân, a fost amuzant, după le-am spus că ştiu de pe net cum este cu această scamatorie, au fost chiar rușinați, nu cei cu transportul, ci oamenii normali din autobuz, de ceea ce fac ai lor. În fine am ajuns în terminal. Se pare că toți turiștii se lovesc de această țeapă, unii chiar fiind lăsați la agenție. De acolo li s-au dat prețuri fantasmagorice pentru a ajunge la Bromo, cei pe care i-am întâlnit eu alegând să meargă pe jos până la terminal, după ce au realizat ce se întâmplase.
La terminal altă poveste, am fost abordată şi condusă spre un loc cu micorbuze pentru Bromo. Adică cum ajungi undeva vin o grămadă de indivizi care vorbesc tare, da unde mergi, trebuie să mergi acolo, acolo, de acolo iei autobuzul, îți trag de bagaj, etc. Este stresant, m-am simțit presată și dusă de nas, lucru care nu îmi place deloc.
Țeapa numărul 2 la Probolinggo: falsele autobuze pentru localnici, care de fapt sunt pentru turiști
Citisem că sunt aşa zisele microbuze pentru turişti, cu iz de locale. Cum funcționează: turiștii sunt îndrumați de către indivizii din terminal în alt loc decât cel în care vin microbuzele folosite de localnici.
Aici li se spune că microbuzul pleacă atunci când este plin, adică sunt 12 persoane când am fost eu; prețul este de 30 000 de rupii pentru un om (2 euro). De aici vine țeapa că microbuzele nu se mai umplu și alternativa este de a plăti tot microbuzul sau un taxi pentru a ajunge sus, în Cemoro Lawang. Unii spun că au stat câteva ore și au ajuns să plătească mult.
Am ajuns în locul indicat dar așa montată, după ce se verificase pe pielea mea țeapa numărul 1 am fost destul de gică-contra, am tot protestat, nu am stat deloc acolo unde îmi fusese indicat, mai degrabă am pendulat peste tot pentru a mă asigura că stăteam în locul corect.
Eram cum am spus arțăgoasă, obosită, era cald, trăgeam de bagajul uriaș și faptul că 3 indivizi încercaseră să mă dea jos din autobuz într-un loc greșit nu ajuta la a avea o atitudine mai încrezătoare. Eram sigură că ne păcălesc. Plus că non stop venea cineva să ne spună că mai bine luăm un taxi. Eram cam iritată pe cei din terminal, nu puteam să cred nimic din ce îmi spuneau, cred că dacă spuneau că este ziuă nu îi credeam, ceea ce nu este ok, dar toate înșelătoriile la această stare te duc la un moment dat.
Cu mine mai erau doar două fete din Singapore și ni se spusese să stăm într-un loc un pic mai izolat decât restul călătorilor, erau într-adevăr multe microbuze, dar șoferii jucau un fel de table și eram aproape sigură că o să ajungă să ne ceară să plătim pentru tot microbuzul.
Din fericire lucrurile s-au aranjat bine, a venit un grup mare și am ajuns sus în Cemoro Lawang cu tariful normal, chiar cel care se ocupa de găsitul oamenilor m-a dojenit că nu l-am crezut, că tot plecam de unde trebuia să stau și chiar am oprit câteva microbuze de pe stradă să întreb dacă mergeau la Cemoro Lawang. Un pic de paranoia :).
Nici acum nu știu ce să spun despre experiența celor care au luat țeapa 2, dacă într-adevăr nu au venit și alți călători sau chiar au fost trimiși să stea în altă parte decât localnicii. De fapt cred că este o combinație și noi am avut norocul să avem cu cine să împărțim.
Știam că este urât la Probolinggo, citisem despre aceste experiențe pe multe forumuri, inclusiv tripadvisor dar tot am fost surprinsă.
Cemoro Lawang
Este un mic cătun încântător, care s-a dezvolatat odată cu turismul din zonă. Aici opresc și cei cu tururi și cei veniți pe cont propriu pentru a vizita Parcul Național Bromo Tengger Semeru. Nu este necesară rezervarea dinainte pentru cazarea în gazdă, în rest mai sunt câteva opțiuni mai scumpe, câteva vile și renumitul Hostel Lava, care se pot rezerva online dinainte.
Este liniștitor aici și dacă aș fi avut mai mult timp aș fi stat mai mult în zonă, pentru a vizita Parcul Național, care este superb.
Alte variante de a ajunge la Bromo
Tren, din multe orașe din Java, dacă nu către Probolinggo, atunci de acolo neapărat, nu aș mai vizita terminalul de autobuz din acest oraș.
Cred că cea mai bună mai ales pentru grupuri: transport cu mașină cu șofer sau microbuz privat, dar fără turul cu jeep spre vârf, drumeția pe propriile picioare. Este ceva mai scump decât cu autobuzele locale dar mult mai eficient ca timp, dar pentru cineva care călătorește singur este mult prea scump, ceea ce duce la varianta transport local :).
Pe curând!
După o carieră de 8 ani ca Head of Media în cadrul uneia dintre cele mai mari companii de retail din România, Mirela și-a luat lumea în cap. La propriu. Ulterior s-a dedicat freelancingului, călătoriilor și scrisului pe blogurile personale. Cu scopul declarat de a vizita toată lumea, dar încet, de patru ani de zile îi inspiră și pe alții să își urmeze visurile și totodată să se bucure de călătorii, aducând ponturi și sfaturi practice din toate destinațiile.
