A doua zi de dimineață după prima zi în Solo am avut câte ceva de rezolvat, respectiv mi-am cumpărat biletul de avion de întoarcere acasa: probleme la rezervare, rugat o prietenă să îl cumpere pentru mine, etc. Chiar găsisem o ofertă pe care nu o puteam rata.
Așa că m-am mobilizat să plec destul de târziu din hotel, pe la ora 11. Mă gândeam să ajung la cascada Tawangmangu – 40 km de Solo- cu autobuzele rată locale. Mă interesasem pe net, la hotel aveam wifi și mergea bine, încărcasem informațiile de care aveam nevoie și salvasem în pagini offline în telefon și la drum.
Am luat-o pe bulevard și la un moment dat când a trecut pe lângă mine un autobuz le-am spus că vreau să ajung la terminalul de autobuze Tirtonadi, de fapt am strigat Tirtonadi și m-au luat, am dat 3000 de rupii și am ajuns în aproximativ 20 de minute, asta pentru ca mergea încet, ocolea, oprea de fiecare dată pe stradă dacă făcea cineva semn, etc.
Am răspus la întrebările obișnuite atât cât ne-am înțeles: de unde sunt, unde merg, de ce sunt singură, indonezienii sunt foarte curioși și am ajuns la terminal. Ca o paranteză sunt multe autobuze care circulă pe străzi dar nicio stație în Solo, în afară de terminale, trebuie să stai cu ochii pe stradă că mașinile care trec se uită după mușterii și tratezi cu taxatorul. Rar primești un bilet de aceea toți sunt interesați să ia cât mai mulți călători și la nevoie îndeasă oamenii în autobuze de parcă acestea ar fi de cauciuc.
Mă sui într-un autobuz indicat și o doamnă încerca să îi spună șoferului că nu este bine, că eu vreau altă rută. Șoferul s-a răstit la ea, a tăcut din gură, deși era cam neliniștită.
La un moment dat când șoferul nu a fost atent un tânăr din spatele meu mi-a arătat că autobuzul către Tawangmangu este de la altă linie. Și așa am coborât și văzut că într-adevăr erau afișate rutele sus, dar nu se vedeau decât dintr-o parte, eu nu le văzusem din fața autobuzelor că nu erau afișate acolo.
M-am postat în autobuzul care trebuia, luasem și niște fructe între timp așa că am refuzat restul ofertelor de de toate, că asta se întâmplă în autobuzele economice indoneziene: intră la fiecare minut vânzători ambulanți, trubaduri locali fără voce, etc, plus că se fumează în autobuze, nu toți dar cine intra cu vânzarea avea și o țigară aprinsă.
Autocarele sunt vechi, destul de murdare, ușile nu se închid toate, bine că am stat în față și am avut aer, deși la un moment dat era atata lume că nu mai vedeam nimic și stăteam gata gata sa îi sprijin dacă ar fi căzut peste mine la o frână de exemplu. 15 000 cursa. Pe lângă șofer mai era în autobuz un taxator și un domn care făcea semn soferului când vrea cineva să coboare, sau când să oprească: bătea în ușă tare cu o cheie. Cine dorea să coboare îi spunea lui unde și el înștiința șoferul. Am văzut că unii oameni protestau la cât aveau de plătit dar până la urma tot dădeau: taxatorul era de neclintit.
În final plecăm și în autobuz nu era prea multă lume. Dar până am ieșit din Solo autobuzul deja era plin și desigur că se oprea peste tot la marginea drumului unde era nevoie. La un moment dat s-a aglomerat într-un mare fel: oameni, pachete, marfă, adulți, bătrâni, copii.
Am trecut prin sate frumoase, am admirat faptul că toți copii erau foarte curați și bine îngrijiți din orice margine de drum erau culeși sau coborau (uneori satul nu era chiar la șoseaua principală) și tot așa am mers vreo oră și jumătate. Drumul extrem de aglomerat, se mergea foarte încet, în coloană. Numai cei cu scutere erau mai fericiți.
Dar nu aveam de ce să mă plâng mai ales că peisajele erau extraordinare: Indonezia așa cum visasem la ea: câmpuri de orez, lumină, oameni zâmbitori. Iar în autobuz mame grijulii își vegheau puii adormiți în brațe, mulți școlari cuminți, oameni de toate felurile, toți politicoși.
La un moment dat ne-am oprit și mi-am dat seama că o să stăm destul de mult acolo, din cauză că drumul era blocat:
Carnaval în mijlocul intersecției. Chiar la nodul rutier Karangpandan
Zeci de autocare, autobuze, microbuze, motociclete, căruțe erau oprite din toate părțile, o aglomerație de nedescris. Am văzut că nu avem cum să ne mișcăm de acolo, din discuții am și înțeles că putem sta chiar și o oră două acolo, șoferii erau foarte calmi: plecăm când se termină, am înțeles din semne și câteva cuvinte în engleză.
Nu aveam altă soluție decât să cobor, măcar să văd spectacolul.
A fost frumos, carnaval, cu fetițe dansatoare, costume și boy-girl: fetele care dansau de fapt erau băieți, etc.
Se împărțea apă, fructe, am primit și eu, am fost invitată călduros să fac poze, să filmez, în mijlocul artiștilor, mi-a plăcut atmosfera, oamenii râdeau, erau fericiți, foarte mulți copii, soare.
După ce s-a terminat petrecerea multă lume a dorit să facă poze cu mine așa că până m-am mobilizat am pierdut autobuzul meu, că imediat ce s-a terminat dansul oamenii s-au împrăștiat, drumul eliberat și traficul reluat la normal.
Oricum era deja aproape ora 16 așa că nici nu mă trăgea ața să ajung pe întuneric la cascadă și bine am făcut să mă întorc: autobuzele în Java circulă până la ora 16:30, 17, rar mai târziu, așa că riscam să rămân pe acolo. Indonezienii sunt matinali, treburile le fac până la lăsarea serii, când se relaxează.
Am luat un suc din guave, 5000 de rupii, o cafea cam tot la fel, m-am mai învârtit prin localitate și am prins, culmea, același autobuz de întoarcere.
Ajunsă în Solo întuneric beznă în terminal și normal niciun autobuz către centru nu mai mergea, deși era doar 18:00. Am primit oferte de taxi, dar nu m-au convins așa că am luat-o pe jos și am ajuns la Mallul în care mâncasem în prima zi în aproximativ 30 de minute. Plăcut, plus că am trecut prin piețe locale, am mai văzut una-alta.
Am luat iar de mâncare de aici, că în rest nu reușisem să mă atragă ceva, bine că avusesem biscuiți – în primele zile am cam făcut foamea până când de voie de nevoie m-am încumetat să iar și altceva în afară de KFC, malluri și fructe. Dar fructe am mâncat multe, câteva kilograme pe zi.
După masă am luat-o tot pe jos spre hotel, m-am bucurat că deja învățasem să mă descurc în oraș, am luat-o pe altă stradă și am descoperit că de la mine era chiar mai ușor de ajuns în centru decât credeam și m-am oprit la un alt Mall de lângă hotel, de data aceasta un centru comercial ca la noi, cu supermarketuri moderne, cafenele, multă curățenie. Ura. În sfârșit ceva familiar. Am cumpărat o cartelă cu internet 1 lună pentru 50 000 de rupii (3 euro și un pic) și bine am făcut.
Vă dați seama că eram ruptă de oboseală când am ajuns acasă, asta nu înainte să îmi fac ceva provizii de la supermarket.
Cascada Tawangmangu am lăsat-o pentru a doua zi, ce am început să înțeleg azi: că Indonezia este foarte imprevizibilă, iar o călătorie pe cont propriu cu autobuzele locale o aventură în sine. Se pierde foarte mult timp peste tot și este de făcut numai dacă sunteți dispuși să vă asumați că nu o să puneți pe listă multe din obiectivele de acasă, dar asta nu este o pierdere, mereu apare ceva nou și deosebit. Mie îmi place așa, dar dacă mi-aș propune să ajung neapărat în anumite puncte, un orar strâns aș apela la transport privat pentru astfel de rute.
Despre a treia zi în Solo, a doua către Tawangmangu aici
După o carieră de 8 ani ca Head of Media în cadrul uneia dintre cele mai mari companii de retail din România, Mirela și-a luat lumea în cap. La propriu. Ulterior s-a dedicat freelancingului, călătoriilor și scrisului pe blogurile personale. Cu scopul declarat de a vizita toată lumea, dar încet, de patru ani de zile îi inspiră și pe alții să își urmeze visurile și totodată să se bucure de călătorii, aducând ponturi și sfaturi practice din toate destinațiile.
