O lună singură în Indonezia și nu am mai privit viața la fel

Indonezia a fost mai mult decât o destinație de vacanță, a fost o revelație, acel loc în care am mai lăsat o haină în urmă, sau poate chiar mai multe, prejudecăți, bariere, frici. Asta și pentru că în afară de câteva bilete de avion și de câteva rezervări care puteau fi anulate nu prea aveam mari planuri, ci destul de vagi, am scris în articolul îmi iau lumea în cap ce și cum.

M-am eliberat de multe în Indonezia, dar multe încă erau prea înrădăcinate, s-a dovedit că aveam încă multe haine de dat jos, ceea ce tot fac de atunci.
Despre cum mi s-au schimbat prioritățile și cum ajung din ce în ce mai aproape de ceea ce sunt, de lucrurile pe care le simt ale mele, cu bune și rele, voi reveni, îmi adun curajul să vorbesc despre acest subiect. Până atunci am adunat acum o parte dintre peripețiile avute, cu linkuri către o parte dintre articole, în ordinea în care s-au derulat.

Uitându-mă în urmă cum vă spuneam am trăit atât de mult în luna din Indonezia, am trecut de atâtea ori de la agonie la extaz, m-am enervat, am simțit că explodez de bucurie, de frumusețe, sau m-am simțit umilă în fața bunătății totale a multor oameni dintre cei întâlniți.

Oamenii. Ei mă fac să îmi doresc cu disperare să mă întorc în Indonezia și pentru mai mult timp, cu toate că deh, am avut și neplăceri, nu este niciodată totul numai lapte și miere. Dar ca în orice, când mă gândesc la Indonezia, cele bune se adună iar cele rele se estompează, din ce în ce mai tare.

Mă bucur chiar că aproape toate articolele supărate le-am creionat pe loc, că am păstrat emoțiile trăite și vi le-am putut împărtăși, pentru cei cărora vă place să călătoriți cu mine, virtual, sau pe urmele mele. M-am bucurat enorm că au fost câteva cititoare care au mers în unele locuri, chiar o fată care a călătorit pentru pentru prima oară singură, chiar în Indonezia, făcând o parte din traseul meu.

Pentru că da, viața așa este, trebuie să facem lucrurile care ne atrag, să mergem în locurile care ne cheamă, să ne luăm desigur măsuri de precauție, să acționăm cu responsabilitate, cu grijă, dar totuși să avem curajul să sărim. Chiar singuri, sau singure, dacă nu avem cu cine, sau nu avem cu cine acolo unde vrem noi să ajungem, sau … mai ales că nu este un pericol mai mare în a călători singur. Am scris mai multe despre călătoritul solitar, de ce și cum aici.

2
Traseul: Jakarta, Surakarta, Yogyakarta, Semarang, Jepara, Karimunjawa, Surabaya, vulcanul Bromo, Vulcanul Ijen, Banyuwangi, Bali: Ubud, Candidasa, Kuta….. și spre Singapore

O lună singură în Indonezia: cum mi-a schimbat viața

În Indonezia am ajuns după o lună de zile umblată prin Asia, tot singură: 3 zile în Dubai, 12 nopți în Hong Kong, 2 săptămâni în Malaezia. Am aterizat în Jakarta, venind din George Town, insula Penang, Malaezia, iar de aici, după câteva peripeții și o mică zarvă cu o armată de taximetriști enervanți care au tăbărât pe capul meu, încercând să mă trimită unde doreau ei și ignorând complet doleanțele mele, acelea de a afla de unde să iau un autobuz, rată care să mă ducă la o altă gară, până i-am pus la punct în pur stil românesc de au tăcut toți am reușit să ajung unde trebuia, iar după 10 ore obositoare am ajuns la miezul nopții în Surakarta, sau pe scurt Solo, un oraș vechi, foarte puțin turistic.

Mi-a fost teamă mereu, sau poate că doar am avut o stare de veghe, de alertă, totul era necunoscut, nu știam cum este obiceiul local, dacă voi fi taxată enorm de taximetrist, ceea ce nu s-a întâmplat era un om cumsecade, dar era 1 noaptea și totul o beznă, nu înțelegeam nimic, oamenii nu știau engleză, dar totuși am găsit pe cineva care m-a ajutat să găsesc respectivul taxi, că în mica gară unde ajunsesem nu era nimic. Doar întuneric. Și eu cu o valiză mare și 2 genți – dar nici hartă nu aveam, cartelă nu luasem încă cu internet așa că eram total dependentă de noroc și de fler.

Aceasta a fost prima lecție despre Indonezia: tocmai când ești mai supărat și te simți un pic descurajat, singur, îți este teamă și poate ești dezamăgit de câțiva oameni care asta fac: păcălesc turiștii sau chiar pe conaționali, chiar atunci dai peste alți oameni senzaționali, care îți dau atâtea dovezi de bunătate, absolut fără să dorească – cât de mult nu insiști – nimic mai mult decât un mulțumesc.
Pomenesc flerul: mi-a fost confirmat de mulți călători și călătoare, dintre cei care merg mult singuri pe cărări neumblate și cu lunile că ajungi la un moment dat să simți pe unde să o iei și pe unde nu. Și mereu când nu îți asculți acea mică voce, ajungi să regreți*.

Gânduri din Indonezia:

Solo în Solo (Surakarta): pot să fac orice fără să vorbesc limba indoneziană și Mallul este acasă

Am stat 3 nopți în Surakarta, am avut o cameră single la un hotel destul de modest, dar a fost…. bine, însă mă simțeam la un moment dat atât de străină, aproape nimeni nu vorbea engleză, sau dacă da, foarte de bază. Sentimentul pe care l-am avut când am găsit un Mall modern, la margine de oraș a fost că am ajuns acasă. M-am plimbat îndelung pe coridoarele luminate ”al giorno” și cu podele strălucitoare.

În afara acestui rai modern, sau așa l-am văzut atunci, am mers cu harta în mână și arătând oamenilor un punct unde doresc să ajung, iar după ce mi-am luat cartelă cu net nelimitat (3 euro 1 lună) pe telefon, pe google maps, am rătăcit pe străzile prăfuite – era mult praf am înțeles că de la ultima erupție a vulcanului Merapi de lângă Yogyakarta – unde s-a adunat de pe străzi cenușa dar aici nu – am ajuns cum spuneam să fac câteva excursii în afara orașului, întâlnind oameni atât de calzi că și acum tânjesc după acea bucurie și uimire în fața bunătății lor.

Călătorind fără să știi unde este stația sau ce autobuz să iei. Sau cât costă

Nu am avut deloc și nici măcar un moment în care să mă simt în nesiguranță în cele 3 zile. Iritată un pic uneori că nu înțelegeam cum este mersul cu autobuzele până ce m-am prins că trebuie să fac autostopul la drum (pentru cele cu număr, că stațiile pară nu existau, sau nu se vedeau, decât cele de cap de linie) și să arăt pe hartă, țipând unde vreau să merg și dacă eram în drum mă lăsau unde doream, sau la un loc unde îmi dădeau de înțeles să iau alt autobuz de acolo. Prin semne mai mult și un cuvânt, două în engleză.

Cât despre plătit….. dai cât ți se cere, am povestit în articole de ce, dar pe scurt: când ești singur într-un loc total străin, nimeni nu negociază cu tine, te lasă acolo. Poate doar un pic, cu zâmbet, poți întreba: atât de scump, etc, dar nu vă încrâncenați, ei vor lua de la voi cât doresc dacă nu este reglementat, uneori și doar în unele zone este. Și oricum sumele sunt mici de tot, așa că să pierzi timp și nervi pentru a scuti 1 leu…. problema este că acolo în rupii 1 leu este o sumă, poți lua multe, ajungi să uiți că de fapt este doar 1 leu. Sau 2.

Sunt o vedetă, ”turistul” – toată lumea făcea poze cu mine, ba chiar am fost invitată la o nuntă să stau în mijlocul asistenței

Și am mai fost invitat de onoare la un carnaval care a blocat total circulația pentru câteva ore într-un important nod rutier
Iar la o cascadă toți indonezienii de acolo indiferent de sex și de vârstă și-au făcut cel puțin o poză cu mine. Părul creț este neobișnuit și la ei, toată lumea se minuna de ”podoaba” mea capilară. Nimic nou.

40 de km se pot face în 3 ore și ăsta este acum traficul din insula Java

Din Solo am luat un autobuz, o rată locală spre Yogyakarta. 3 ore pentru 40 de km – asta da trafic. În Yogyakarta m-am simțit senzațional, mai ales că erau mulți turiști și am stat într-un hostel unde am cunoscut mulți călători din Europa, Statele Unite, iar 2 fete m-au făcut să îmi revizuiesc tot ce știam despre călătorii: o cehoaică de 24 de ani m-a fermecat cu poveștile despre Karimunjawa și Nicole, o americancă de 21 care călătorea 10 luni singură prin lume m-a făcut să vreau să merg la vulcanul Bromo.

Am ajuns la superbele templde Borobudur, Prambanan, la plaja Parangtritis, peste tot cu transportul local, am făcut shopping pe Bulevardul Malioboro, care este o feerie seara.

Planuri? În vacanță o schimbare la 180 de grade este cel mai bun lucru de făcut, dacă simți o dorință puternică de a face acest lucru

Aveam bilet de avion spre Bali, unde inițial plănuisem să stau 3 săptămâni, dar……. atât m-a tentat Karimunjawa și vulcanul Bromo, ba chiar și prea puțin cunoscutul Ijen, cu flăcările albastre, că pur și simplu am trecut pe lângă aeroport fără să intru, am lăsat orice rezervare deoparte și de aici încolo următoarele 13 zile am luat-o din aproape în aproape, găsind cazare la fața locului, fără a face planuri înainte.

Nu este nicio tragedie dacă nu ai rezervată cazarea, mai ales dacă nu țintești un resort luxos, oricum sunt foarte foarte rare în insula Java. Nu mă refer la orașele mari.

În Jepara un cuplu simpatic întâlnit într-un magazin unde am cerut informații despre unde am ajuns m-a dus cu mașina până la locurile bune de cazare, am ajuns în Paradisul Karimunjawa tot așa, singură cu trollerul și în 20 de minute eram cazată și chiar foarte bine, de acolo noii prieteni indonezieni au avut grijă de mine – inclusiv mi-au oferit o cameră că pierdusem autobuzul din cauza feriboatului și ei aveau aranjat eu nu.

Am ajuns în Probolinggo cu ajutorul noilor prieteni indoneziei (pe care i-am cunoscut în Karimunjawa) și o mie de peripeții. Și de aici în satul Cemoro Lawang, unde am găsit ușor cazare – după instinct, logic: prima și s-a dovedit că a fost o afacere foarte bună, acolo am stat cu cele două prietene din Singapore, întâlnite în Probolinggo. Cu ele am mers să vedem răsăritul peste Bromo (noi ne-am urcat pe munți singure fără ghizi, dar se poate și cu tur cu Jeepul, în articol am scris despre ambele) și după ce m-am despărțit de ele am cunoscut alți oameni simpatici, un cuplu de olandezi, pe care i-am salvat dintr-un autobuz greșit în același terminal Prombolingo, al groazei cum am scris după experiența de coșmar trăită acolo. Am scăpat toți trei și am stat 2 nopți în Banywangi, la cea mai simpatică gazdă. De acolo am mers spre Bali, cu feriboatul, eu spre Ubud, ei în altă parte. Dar ce am mai învățat până în Bali?

De când am lăsat lucrurile să curgă, se aranjau din mers toate, foarte simplu și ușor*

Dacă trebuie să cunoști niște oameni o să îți sară în ochi până te prinzi

Ajunsă în paradisul Karimunjawa, am luat primul tur Island Hopping găsit în cale, așa am simțit și curios, am nimerit în aceeași barcă cu tinerii care stăteau în camera de lângă mine în Jepara și pe care i-am regăsit și pe feriboat, am dormit cu toții 5 ore sub soare, fără să vorbim, dar ulterior ne-am recunoscut și din poze am văzut de-a dreptul că peste tot am fost alături. Nu cred că este doar o coincidență, trebuia să îi cunosc. Ținem legătura, vorbesc chiar destul de des cu Wundri și cu Tachta, mă așteaptă. De ajuns tot ajung! Tot în Karimun am înotat și într-o piscină cu rechinuți.

Și a doua zi de Island Hoping am întâlnit tot în acea barcă, lângă prietenii indonezieni primii români din toată excursia, 2 cupluri: deci după vreo 6-7 săptămâni de când plecasem de acasă am vorbit în sfârșit românește pe săturate. Sigur eram singurii români din arhipelag, în aceeași barcă! De atunci au mai mers destui, la recomandările mele, un băiat chiar a stat singur pe o mică insuliță, dintre cele nelocuite, 3 nopți și ar mai fi stat, i-am luat interviu și uitați cum aici a fost.

*Probolinggo a fost greseala mea: vă amintiți că spuneam ce se întâmplă când nu îți asculți flerul? Totul îmi spunea să abordez Ijen din alt oraș, nu din Banywangi, dar m-am luat după alții și până la urmă asta a fost să fie. Altă dată nu mai fac. A fost ultima oară în are mi-am nesocotit instinctele, indiferent cât de ”logică” este o altă opțiune.

Ador să mă cațăr pe vulcani în stilul ”indonezian”, este o provocare cu tine însuți, iar sentimentul pe care îl ai când ai reușit…. pură adrenalină, ai sentimentul că poți face absolut orice

Nu știu dacă este omologat acest stil, dar în Indonezia te urci noaptea, cu lanterna, să vezi răsăritul. Am făcut două urcări, ambele fără ghizi, la Bromo și Ijen, de 3 ore în medie. Dar nu și de câte două zile, de aceea trebuie să mă întorc: Rinjani, Semeru, dar mă tentează și Gunung Agung, din Bali, care presupune o cățărare destul de obositoare, de ”doar” 7 ore am auzit. Acestea 3 numai cu ghizi.

De ce noaptea: păi un motiv ar fi că ziua este mult prea cald, este arșiță

Ijen a fost magnific, cu flăcările albastre și cărăușii de sulf care te impresionează total, iar ulterior am ajuns în Bali, unde am stat puțin peste o săptămână: 2 nopți în Ubud, 5 în Candidasa, una în Kuta, doar cât să îmi dau seama că dacă multora nu le place Kuta eu o ador, că există resorturi atât de simple și de frumoase că poți pierde șirul zilelor, mai ales dacă ești într-o pădure de palmieri, lângă mare. Ubudul este foarte foarte turistic, dar frumos, cu multe de oferit, iar insula Bali este cu mult mai dezvoltată și cu mullt mai scumpă decât restul zonelor vizitate.

Cât despre oameni… în Ubud nu m-am împrietenit cu nimeni, am admirat maimuțele bandite din pădurea lor, m-am plimbat, m-am vindecat un pic, am simțit nevoia să stau cu mine, am și fost o perioadă reticentă după Probolinggo, știu că este greșit, dar uneori după o experiență mai dură îți este greu să te mai uiți deschis la oameni, ai o mică suspiciune asupra fiecăruia, am scăpat la un moment dat de asta, dar mi-a luat ceva să diger lucrurile.

Din fericire în Candidasa m-am vindecat de tot, am întâlnit atâta frumusețe, palate pe apă, sate tradiționale, festivități, oameni deosebiți, cei mai simpli dintre ei. Și Julianna, o americancă cu care chiar eram pe aceeași lungime de undă, ea a călătorit mult, a locuit ba în Australia ba în America de Sud, am stat și am ascultat-o. Și m-am bucurat să aud că a ajuns în Karimunjaka după sfaturile mele și a făcut tururile cu aceeași firmă/echipaj cu care mersesem eu și i-a plăcut mult.
Și ce mi-a mai rămas în amintire: o rusoaică de peste 60 de ani care călătorea de 10 luni singură și nu știa engleza. Pierduse multe în viață, o fiică, chiar și sănătatea, am înțeles că ajunsese să nu se mai poată mișca, de la reumatism și frig, era din Siberia și de când a ajuns în locuri călduroase și a înotat zilnic, cu mască și labe, s-a vindecat. Acum lua lecții de condus scuterul, vorbea des cu a doua fiică pe Skype și călătorea cu un mic rucsac. Cu translatorul și engleza ei puțină am vorbit totuși multe. Deosebită.
Și mai era o englezoaică cu o poveste de viață fascinantă și care fusese mare doamnă, dar alcoolismul o făcuse să piardă tot am subînțeles, deși juca un alt rol. Venise aici să se lase de băutură, dar bea de stingea, punea vodcă în suc de la 10 dimineața. Păcat, se vedea că fusese o mare frumusețe. Încă era foarte distinsă, dar……

Asta se întâmplă, în unele locuri întâlnești, dacă ai timp, povești de viață, vieți, destine. Și noi turiștii eram bine, oamenii de acolo lucrau non stop.

Ajunsă în Kuta am vorbit pe Facebook cu Margie, o indoneziancă pe care am cunoscut-o în Kuala Lumpur și care stă în Germania acum. A venit și ea în Bali, s-a cazat unde eram eu și am vorbit toată noaptea. Și să vedeți: în vară, când am mers în Wiesbaden – ajungând pe aeroportul din Frankfurt, cu cine m-am întâlnit? Cu Margie, absolut întâmplător, eu de fapt întocându-mă pentru a merge la toaletă, altfel o pierdeam. Nu mi-a venit să cred! Știu acum sigur că o să o mai văd.

Unde m-aș întoarce?

Clar în insula Java, aș merge în Sulawesi, Borneo, Papua și insulele Raja Ampat – probabil unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pâmânt. Și peste tot, dacă stau să mă gândesc bine.

Indonezia este superbă oricum, nu este numai pentru oameni care călătoresc singuri, doar că singur întâlnești cu mult mai muți oameni și povești, înveți mai multe. Totodată, dacă eu am reușit singură, fără planuri, oricine poate, mai ales dacă studiază multe aspecte înainte și știe la ce să se aștepte, eu peste tot am pierdut mult timp că am ajuns așa, am venit și nu știam la ce să mă aștept – una este când ai ceva aranjat, ghizi, tururi, alta când faci lucrurile din mers. Dar uneori nu am răbdare, de aceea am ajuns în multe vacanțe pe fugă, cum am prins ocazia, cum m-am mobilizat, dar cumva cred că a fost mai bine, am descoperit mai multe, însă pentru a învăța la fața locului ai nevoie de timp, sau să renunți la ideea că vei vedea multe locuri foarte repede.

Cu un tur aranjat dinainte, din Indonezia se vede partea plăcută și mai multe obiective în mai puțin timp, așa că nu aș refuza niciodată o excursie unde totul este perfect, discutat, nu m-aș supăra sau enerva, aș ajunge numai în locuri de cazare foarte frumoase: în Karimunjawa nici vorbă de apă caldă sau alte ”mofturi”. Sau răsfăț.

Dar mă pot și lipsi de confort, aș călători mereu și fără planuri: fiecare experiență oferă altceva, când mergi pe cont propriu, singur sau în grup, cunoști cu adevărat o destinație, când călătorești cu un grup, organizat, experimentezi ce este mai frumos de acolo, te relaxezi mai tare. Însă dacă poți singur, fără planuri, se poate oricum, acesta este rolul meu, să ”bătătoresc” cărări, să arăt o altă față a unei destinații, una autentică 100%. Chiar mă gândesc ca în viitor să fac orice destinație jumătate-jumătate: o parte planificat, o parte solo, pe coclauri.

Am ajuns să fac acest articol acum că… am adunat tot ce am filmat și trebuie să îi dau materialul unei prietene, vom colabora pe partea de montaj, chiar nu mă pricep și ar fi păcat să nu am ceva frumos. Așa am zis să fac o scurtă trecere în revistă, după am mai adăugat, mi-am amintit una, alta și voila!

Spuneam la începutul articolului că nu am mai privit viața la fel: Indonezia mi-a dat mai multă încredere în mine, în instinctele mele. Mi-a arătat câtă frumusețe există, câtă bunătate, dar și câtă luptă pentru supraviețuire. Mi-a dat putere, amintindu-mi de unele experiențe, că știu ce fac, că pot. Îmi amintesc când Wundri, o indoneziană musulmană din Surabaya, care m-a ajutat mult și care se ocupă de proiecte umanitare acum, mi-a spus că sunt alt fel de străină: you are a different kind of foreigner. Mi-a spus că mă uit la ea și că nu are impresia că mă uit la o teroristă, ceea ce simte uneori de la alți străini, pentru că poartă văl. Am puterea aceasta, că acum știu că este o putere, nu o slăbiciune, sau naivitate, cum mi s-a mai spus….. aici este lupta, să poți rămâne pozitiv și să dai credit cuiva din start,  nu vreau să mă acresc, de asta am renunțat la lucrul în corporație, pentru nimic altceva decât pentru că mă schimba, nu mai eram eu de multe ori și nu mă simțeam bine în acea piele. Munca în sine îmi plăcea, la fel siguranța și liniștea date de o poziție confortabilă, însă nu am reușit să îmi găsesc un echilibru acolo, nu era cred de fapt pentru mine, a trebuit să am experiența pentru a învăța, dar a venit și momentul să merg mai departe pe drumul meu.

Acum cred că știința este să ajungem să putem fi noi oriunde, oriunde este destinul nostru să fim, cu ceea ce ni s-a hărăzit. Și să luptăm să fim mai buni, să putem dărui, să putem privi deschis. Și să ne bucurăm de cât mai multe momente, de clipele frumoase, de viață și de tot ceea ce primim. Pentru că de fapt fericirea stă în lucrurile mărunte și asta am învățat în Indonezia, renunțând la confort, la lucruri, la siguranță uneori, lăsându-mă condusă de instinct, care mi-a adus în cale oamenii potriviți până la urmă. 

karimunjawa boat

 

Mirela este autoarea blogului ExTraViTa – Experiențe, Visuri, Călătorii, din pasiune pentru călătorii și aventură. Blogul ExTraViTa este unul dintre cele mai citite din România, subiectele preferate fiind legate de călătorii solo, croaziere, ponturi legate de călătorii, bagaje, modă și frumusețe pe drum.

13 comentarii la „O lună singură în Indonezia și nu am mai privit viața la fel”

    1. Multumesc mult! Ei, curajul vine ca pofta de mancare, facand lucruri. Daca iti propui sigur vei reusi, numai sa vrei cu adevarat, ca nu stiu cum dar cand iti canalizezi energia intr-o directie lucrurile se intampla, mereu, iti doresc sa ajungi cat mai curand!

    1. Multumesc, asa este, am acumulat multe, pe unele inca le diger :D. Am avut curaj pentru ca imi doream mult si cunoscusem mai multe fete – straine – are calatoreau singure cu lunile. Dar si doua prietene din Romania, asa ca am zis… ori vreau ori nu vreau, nu am de ales si dorinta a invins temerile a fost minunat pana la urma, lumea pare mai mica si mai putin inspaimantatoare

    1. Multumesc 😀 Cand te obisnuiesti cu Bucurestiul, orice este mai usor și …. nu am avut de ales. Am dorit mult sa fac unele lucruri, uneori era greu, mai ales ca am carat geamantanul ala mare dupa mine inutil si nu mai puteam, dar dupa, cand mai reuseam sa mai rezolv ceva, aveam un sentiment…..

  1. Pingback: Leapșa de călătorie | ExTraViTa

  2. Pingback: În ce țări este cel mai sigur să călătorim singuri? Și Top personal – ExTraViTa

  3. Pingback: În ce țări este cel mai sigur să călătorim singuri? Și Top personal – ExTraViTa

  4. super articolul. ador Indonezia si o sa trec pe bucket list unele din locurile mentionate de tine. te felicit oricum pt calatorie. singuri in calatorii ne descoperim pe noi de fapt…

  5. Iti multumesc, Mirela, pentru contributia pe care ne-o aduci tuturor prin impartasirea…a ceea ce esti si a ceea ce traiesti calatorind! 😍
    Acum doua zile am dat de blogul tau, cautand impresii despre Bali! La sfarsitul lunii vom merge – eu si sotul meu- in Bali…initial planuisem o vacanta de doua saptamani… citind articolele tale si afland informatii despre zborurile interne, am revizuit perioada si vom sta doar 12 nopti in Bali si 2 nopti in Yogykarta 🤗…tare-mi doresc sa vad Borodubur!
    Recunostinta, suflet frumos!

    1. Multumesc mult Mihaela, ma bucur mult sa citesc acest comentariu! Borobudurul este altceva si Prambananul trebuie vizitat ca este tot acolo! In directii diferite dar pot fi vazute in aceeasi zi, recomand Borobudurul la rasarit, eventual intr-un tur luat chiar de la fata locului, merita! Si Prambanan dupa-amiaza, este si autobuz public pana acolo 🙂 Calatorie minunata sa aveti!

Lasă un răspuns