Povestea mea, de copil care a făcut naveta la școală, este o idee bună mutatul la țară sau în suburbii?

Gânduri Visuri

Am citit pe Facebook, faptul că mulți încurajează mutatul la țară. În suburbii etc. Și am găsit comentarii ale unor oameni care au fost în situația mea. Aceea de a face naveta pentru școală. Am comentat, am ajuns la concluzia că am avut aceeași experiență. Sigur, este frumos, stăm la țară, în natură. Stăm într-o localitate mică, este superb. Pentru adulți da, dar oare și pentru copii? Știți oare cu ce se vor confrunta copii voștri dacă faceți această alegere? Haideți să vă povestesc experiența mea pe scurt, să vă mai gândiți.

Am crescut în Eforie Nord. Am avut o copilărie frumoasă. Mai puțin faptul că nu am putut face lecții de balet și de desen. Am demonstrat un mare talent la ambele, dar nu se putea să fiu dusă la Constanța. Acest lucru mi-a influențat mult destinul, pentru că ani de zile am căutat acel lucru care să mă motiveze, care să mă anime. Nu intru acum în detalii cât de greu mi-a fost să îmi găsesc drumul. Nu povestesc nici de circumstanțele în care mi s-a descoperit talentele, dar s-a dorit inclusiv să fiu luată la București, să fac acolo cursurile de balet. Și am fost admisă la Centrul Cultural de Artă la pictură după câțiva ani, eram cea mai mică acceptată că trimisese profesorul meu de desen câteva lucrări, câștigasem și ceva premii că tot el a încercat să facă totul să urmez acel drum, să îmi dezvolt talentul. Nu s-a putut, nu avea cine să mă ducă.

Bine, puteam să îmi rup piciorul, să nu dau rezultate cu nimic. Dar nu de aceea se spune că în viață regretăm acele lucruri pe care nu le-a  făcut? Mi-a luat ceva timp să renunț la acele paradisuri pierdute. Pentru a-mi fi bine, că altfel nu rezolvăm nimic dacă nu trecem peste lucruri.

Dar la vremea respectivă le-am privit ca pe foarte mari nedreptăți, copil fiind nu am înțeles. Și mai ales, nu mă motiva ideea de a face carieră în bancă, sau mai știu eu ce. Nu îmi dădea forța de a studia, că nu mă atrăgeau acele lucruri. Nu mă motiva nimic, de fapt, decât că trebuie să îi mulțumesc pe ceilalți. Citeam enorm, da, dar nu aveam chef să învăț la materiile care nu îmi plăceau. Dar eu nu aveam tragere de inimă spre nimic, nu mă mai pasiona nimic odată ce mi s-au tăiat aripile. Nu toți visează să fie medici, sau ingineri, nu că ar fi ceva rău în asta, aceia au fost norocoși. Poate pe unii copii nu îi afectează atât de mult că nu își pot urma pasiunile, dar pe alții da.

NU acuz pe nimeni de circumstanțe, nu mă consider victimă și oricum, ce a fost a fost. Am avut la un moment dat nevoie să las în urmă ce ar fi putut fi, să înțeleg că așa a fost să fie și că ce a fost în trecut nu este nicio scuză pentru ceea ce mă nemulțumește că nu fac acum. Este 100% responsabilitatea mea. Ai mei au făcut absolut tot ce ar fi putut și mult peste și le sunt foarte recunoscătoare. Dacă spun că nu s-a putut nu vreau să se înțeleagă că îi acuz de ceva. Efectiv nu s-a putut. Dacă stăteam în Constanța da, se putea. 

La treaptă, am intrat liceu în Constanța. Doream să plec de aici, din Eforie, unde mă simțeam închisă. Ca și adolescent altfel vezi lucrurile. Ca adult ai nenumărate beneficii atunci când stai într-o mini comunitate, dar ca adolescent privești altfel.

La liceu, a început naveta. La vremea aceea erau autobuze numai din Mangalia, Eforie Sud și Techirghiol. Veneau direct pline. Trebuia să merg cu mult timp înainte în stație, pentru că nu se știa exact când vin, nu aveau un program care să fie respectat. Acum este altceva, dar atunci așa era

Nu vreau să vă spun cum ajungeam iarna, mereu înghețată, după ce mergeam mai mult pe scări, cu ușile deschise. Și cum ajungeam acasă, cu picioarele înghețate, deși aveam strat peste strat și de pantaloni și de șosete. Sau purtam uneori salopetă de schi, cumpărată în acest scop. Eram vanitoasă și asta a lăsat ceva urme, pentru că îi vedeam pe copii din Constanța veniți floricele. Eu întârziam des (la fel ca și ceilalți care făceau naveta), profesorii erau înțelegători, nu am ce spune. Nu aveam absențe dacă întârziam un pic la prima oră că se știa situația. Dar era neplăcut, mereu. Zi de zi.

Apoi, era faptul că nu puteam să am o viață socială cu colegii mei. Ei se mai întâlneau prin parcuri, pe la blocurile unora sau altora. Povesteau mereu de ceva ce au făcut împreună cu o zi înainte. Am avut însă noroc că ai mei colegi m-au inclus cu totul, nu m-au marginalizat absolut deloc. Am avut mulți colegi extraordinari. Nu m-au făcut să mă simt ”de la țară” cum mă simțeam eu uneori. Dar ei nu. Le sunt veșnic recunoscătoare pentru asta. Am avut norocul să intru în aceeași clasă și cu prietena mea cea mai bună. A fost desigur ceva fantastic, dacă nu ar fi fost ea cu siguranță mi-ar fi fost cu mult mai greu. Însă doream să pot și eu să mă întâlnesc cu colegii mei, îmi doream enorm, zi de zi. 

Iar copii din Eforie ne-au marginalizat. Aveau o agresivitate pasivă față de cei care reușiseră în Constanța. De la noi din clasă numai 5 am reușit la Constanța, restul au intrat la liceul din Eforie Sud, după ce au picat în alte locuri. Am intrat și fără să fac meditații, vă dați seama, când copii din familii care îi trimiseseră la meditații picaseră. Nu înțelegeam atunci invidia, că eu nu o simțeam față de colegii mei mai norocoși. Doar că sufeream că nu pot și eu să fiu ca ei. 

Nu puteam fi nici cu colegii mei și nici acasă nu aveam un grup. Nu eram nicăieri integrată bine, ci între. Lucrul acesta m-a afectat mult atunci, nu îmi găseam locul

Am intrat la Ovidius, sau liceul 10, considerat alături de Mircea cel Bătrân cel mai bun din Constanța. Ambele produceau cei mai mulți olimpici, nivelul era ridicat. Asta nu înseamnă că notele din liceu sau liceul făcut au avut vreo importanță în cât de departe au ajuns unii în viață. Chiar deloc. Dar atunci se credea că să studiezi la 10 sau la Mircea cel Bătrân este idealul suprem. Nu mai cred în asta.

La liceu însă am cunoscut-o și pe Monica, o prietenă dragă, care a reprezentat alături de Luiza tot universul meu în anii liceului. Eram foarte rătăcită și alături de ele găseam mereu echilibrul. Mă simțeam iubită, acceptată, nejudecată. Au fost refugiul meu.

Dar: nu am mai dat rezultate școlare. Nicidecum pe cât ar fi fost potențialul meu. Am avut o perioadă foarte zbuciumată în liceu. Dintr-un copil de premiul 1 mereu, nu mai doream să studiez, decât la câteva materii. În rest, nu îmi dădeam silința că efectiv nu îmi plăcea nimic. Adevărul este că am ceva de genul că dacă nu îmi place ceva, nu fac nici să mă pici cu ceară. Chit că este contra mea, nu fac și pace.

Eram convinsă că nu sunt un copil bun, că este ceva în neregulă cu mine, că dezamăgesc pe toată lumea. Mi-a luat mult timp să ies din acele stări. Ani de zile. Și nu am reușit decât atunci când am lăsat totul în urmă, pentru o perioadă lungă de timp. Ajunsesem să nu mai am nicio ambiție. Au fost multe, dar mă simțeam ca o paria într-un fel. Așa că mă și revoltam. Începusem să chiulesc, ca să merg la biliard sau la un film, că altfel trebuia să fiu acasă la timp.

Ce gândesc acum despre toate acestea?

Ce nu te ucide te face mai puternic. Am o imunitate de fier și o rezistență fizică enormă. Dacă vreau, desigur, totul pornește din minte. Dar pentru mine este banal să am disconfort, m-am călit foarte tare.

Să mă apuc acum de pictură. Poate o să o fac. Însă nu mai am acea tragere de inimă, am îngropat atât de adânc acea dorință, ca să nu mă doară atât de tare. Ar trebui să fac o deblocare acum, ca să reîncep pe acel drum, dar am și alt priorități, însă nu se știe niciodată. Dar altceva ar fi fost atunci. Toată energia aceea din adolescență, toate visurile le-aș fi pus în pictură. Acum nu am de dat atât în pictură, sau nu încă. Sau cine știe? Poate trebuie să lucrez să mă deblochez că am negat efectiv să privesc în acea direcție de atunci. Dacă îmi trecea prin minte, dădeam repede la o parte, să nu mă doară. Efectiv am șters dorința aceea, poate o pot recupera.

Mereu car ceva după mine. Și la facultate și peste tot oricând. Mereu oamenii se miră că mă văd mereu cu genți mari, cu rucsac plin, cu două genți de mână etc. Abia acum am realizat că am meteahna asta din liceu, când căram multe, ca să fie, că dacă nu aveam de schimb etc, era nasol. Și tot găsesc motive pentru care poate aș avea nevoie și de aia și de cealaltă. Mă simt ”goală” fără nenumărate chestii pe care evident că le car degeaba. Dar să fie. Nu știu cum să scap de asta, dar bine că m-am luminat, de unde îmi vine, este primul pas.

În adolescență am citit și am visat mult. Am citit biblioteci întregi, petreceam ore întregi visând. Mă plimbam pe malul mării și îmi făceam visuri. Le și trăiam. Mi-am creat o lume interioară în care totul este frumos. Și în care mă pot refugia oricând. Dar de multe ori mă izbește realitatea. Însă faptul că am visat atât de mult, că am crezut că unele lucruri sunt posibile, m-au făcut și să acționez, să nu iau în seamă ce spune gura lumii. Să fac, să ies din limite. Sunt foarte idealistă, dar și realistă în același timp. Cam ciudată combinația. Efectiv, ca și în cazul tuturor oamenilor, experiențele de viață m-au modelat. De voie sau de nevoie.

Odată ajunsă la facultate… pe bune, orice copil își dorește să plece de acasă. Sau majoritatea. Atunci s-a întors roata, că mulți și-ar fi dorit să aibă libertatea noastră, a celor din provincie. Și statul cu părinții până la căsătorie i-a învățat prost pe mulți, sau le-a sufocat pe fete. Dar cum este să faci naveta și la facultate, dacă stai pe lângă un oraș mare? Tot cu părinții și fără libertate totală?

La mine au fost și alte circumstanțe în familie, nu doar distanța față de un oraș mare. S-au adunat. Am trecut peste toate, dar să spun că sunt recunoscătoare pentru acestea? Nu. Nu sunt. Cred că nu aș mai fi căutat toată viața refugiul în ceva, dacă nu aveam nevoie să mă refugiez, că nu am putut face ceea ce îmi doream cel mai mult. Alerg, alerg și nicăieri nu găsesc ceea ce am nevoie. Aia nu vreau, aia nu vreau. Am făcut carieră în Multinațională, după 10 ani am plecat, când puteam să mă duc mult mai sus. Că mi-am dat seama că nu mă motivează viața aceea. Am suflet de artist. Ori o să îmi găsesc împlinirea făcând ceva creativ, ori nimic nu mă face fericită. Nu contează câți bani sunt la pachet. Efectiv banii per se nu sunt totul.

Ceva bun tot a adus experiența mea: sunt foarte sensibilă la nevoile copiilor și ale adolescenților. Mă înțeleg bine chiar și cu cei mai rebeli, pentru că încerc să îi înțeleg și îi respect. Pentru că îmi doresc să nu aibă frământările mele dacă pot fi evitate. Și am răbdare nelimitată cu ei, efectiv nu mă enervează orice ar face. Ceea ce nu se aplică la adulți. Dar cu copii și cu adolescenții sunt de un calm desăvârșit. Nu știu ce butoane funcționează acolo, dar cred că știu că nu este vina lor.

Concluzia mea? Fiecare alege ce crede că este mai bine. Orice alegem are lucruri bune și lucruri rele la pachet. Unii au de ales, unii nu. Dar fiecare poate face bici din tot ceea ce are. Cu mult efort. Însă dacă te gândești vai ce idilic, ce frumoasă va fi viața ta la țară, sau cu un apartament mai mare, ce minunat totul, este posibil să vezi că nu este așa dacă ai copii. Și să te întrebi de ce copilul tău este rebel, de ce nu vrea să fie ca ceilalți copii care uite ce frumos se comportă (la vedere). În rest, dacă sunt resurse, se poate și și

Știu,este foarte ușor să judeci când tu nu ai făcut naveta. Să pui: dar de ce nu faci asta acum? O să explic altă dată, nu este la fel oricum. Nu compensează ce fac acum cu ce am simțit atunci. Da, dacă nu ai făcut naveta nu poți să înțelegi. De aceea se spune să nu judeci până ce nu ești în situație. Altfel, vedem totul numai idilic, sau la modul principial, cum vedem orice de altfel. Cum ar trebui să fie, cum ar trebui să simtă unii, cum ar trebui să vadă lucrurile etc.

2 thoughts on “Povestea mea, de copil care a făcut naveta la școală, este o idee bună mutatul la țară sau în suburbii?

  1. Este greu. Zic asta fiindca ceva in genul am trait si eu ca si copil. Doar ca acum am ajuns in postura de parinte si imi dau multe treburi cu virgula. Caci stiu pe propria piele ca deciziile mele pot avea consecinte in timp asupra copiilor mei.

    Este greu, este frumos. Dar cel mai important, am inteles că indiferent ce am alege noi pentru copii, mereu vor exista situatii in care vor exista frustrari. Si abia cand ajung ei intr-un punct destul de matur in viata vor putea curprinde tot ce au trait!

    Multumesc Mirela pentru aceste randuri. M-au linistit si m-au reconectat cu mine!

    1. Mulțumesc și eu! Clar orice face un părinte, nu poate face perfect. De aceea, atâta timp cât știe că a făcut tot ceea ce a putut el trebuie să stea liniștit. (luând în considerare circumstanțele, nu la modul ideal ce face x, ce a făcut y, fiecare are diferite limitări, probleme). Și desigur, tot ceea ce poate nu înseamnă să se neglijeze, că dacă părinții nu sunt fericiți, se răsfrânge asupra copiilor. Dacă mama se sacrifică cu totul, nu dă chiar cel mai bun exemplu pentru viitor fiicei, sau băiatului. Sunt multe nuanțe de gri în absolut orice, important este să încercăm să facem tot ceea ce considerăm că trebuie și avem posibilitatea, cred.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *