Solo în Solo I, din Indonezia cu dragoste

solo 053
Beca

Ce ironie, am fost solo în Solo – adică Surakarta, Solo, un oraș din Centrul Insulei Java, foarte apropiat de Yogzakarta la care toată lumea se referă cu apelativul Yogya, pronunţat giogia. Oamenii sunt foarte atașați de cele două orașe așa că sunt numite cu diminutive.

Am ales să ajung aici deoarece se spune că Java centrală este locul unde se păstrează cel mai mult spiritul indonezian pur și acesta, fiind un oraș mare, totuși nu turistic mi-a incitat curiozitatea. Am schimbat deci planul de a sta câteva zile în Jakarta, în care am fost totuşi în treacăt şi am ajuns aici, unde am stat 4 zile, așa că m-am acomodat cu Indonezia fix în inima sa :).

Impresii?

Având în vedere că a fost prima zi plină în Indonezia am vrut să explorez, să văd, să cunosc, oameni, arome, așa că după mic dejun îmi iau tot ce credeam că am nevoie și cobor. La recepție engleză ioc, cu chiu cu vai am reușit să obțin o hartă cam artistică a orașului și înarmată cu ea o iau spre ceea ce părea un mare Mall Batik Keris, recomandat a fi cel mai bun loc de unde pot cumpăra batick…. OK.

Batik 

Batick: țesătura tipică din Indonezia, colorată, cu multe motive. Din materiale se fac haine de orice fel, de la rochii, la pantaloni, cămăși, etc. Cele mai bune sunt pictate manual cu o tehnică specială, pe un tipar din ceară, dar ce se găsește în bazar de obicei este imprimat și în funcție de calitatea execuției se păstrează și lucrurile. Sunt unele care la primul spălat migrează culorile.

O iau pe stradă și refuz oferte de beca, la fiecare pas – un zumzăit non stop: bekka ,bekka, transport lady? Unii mergeau pe lângă mine, foarte greu se dezlipeau, cam enervant pe alocuri, dar am învățat să îi ignor.

Dar aveam o dispoziție de milioane, parcă eram în altă lume, multă lumină, soare, căldură și multe motociclete, scutere! Deloc turiști. Este pentru prima oară când văd asta, mii de motociclete pe străzi. Sunt și în Malezia și în Tailanda, desigur dar nu așa! Indonezia este numărul 1, poate și pentru că transportul public lasă mult de dorit iar să cumperi o motocicletă foarte convenabil.

solo 001

Ce am remarcat, indonezienii nu merg pe jos, deloc, indiferent de cât de săraci sunt. Au motociclete, scutere, iau autobuze, etc. Sau beca. Dar străzile în multe locuri, acolo unde nu sunt turiști, sunt pustii. Și pentru 200 de m iau scuterul sau altceva să se deplaseze.

Praf, foarte mult praf pe șosele, asta este enervant. Am înțeles că încă nu a fost adunat de la ultima erupție a vulcanului Merapi. Era o cenușă fină pe marginea străzilor….

Fac cunoștință vizuală și cu mâncarea locală, nope, nu mă tentează nimic. Îmi era cam foame bine că aveam biscuiți.

solo 005

Găsesc un mic templu chinezesc și aflu pe unde trebuie să o iau să ajung unde doream. Cum spuneam , harta mea aproximativă, arăta obiectivele frumos colorat, dar străzile erau stilizate.

Și dau peste o tarabă de fructe la care am devenit clientă fidelă 🙂 . Până aici am găsit câteva dar pur și simplu săreau cu niște prețuri pe mine care nu m-au convins deloc.

Iau avocado – divin aici, mango, la fel de bun și încă un fruct ca un cartof nu prea bun. L-am mâncat totuși jumătatea de kilogram cumpărată sar nu am mai luat a doua oară. Este da, foooarte sănătos dar nu.

solo 013

Motociclete, motociclete

solo 016

Intru într-un centru comercial, mă plimb și o iau în continuare pe străzi.

Așa arată o arteră principală, mă simțeam ca în Africa într-un oraș din mijlocul continentului, sau așa îmi imaginez că trebuie să fie: cald, praf, oameni doar la umbră sau în poarta casei, leneși, o atmosferă de duminică, când totul este încremenit.

solo 020

solo 026
Una dintre cele mai importante strazi din Solo arata asa

Trandafiri, petale, da, în mijlocul orașului. M-am convins că este într-adevăr un oraș deosebit

solo 031

Am făcut greșeala să întreb pe cineva unde este Batik Keris și mă duce pe străduțe întortocheate, am avut dubii că este bine dar era singurul om întâlnit în ziua aceasta care știa engleza așa că am mers cu el și am ajuns undeva la o fabrică elegantă, cu pază, tot, dar unde nici măcar nu au vrut să mă lase să intru că nu era obiectiv turistic, erau birourile unei companii și era închis.
Îmi venea să îl bat și să plâng. M-am abținut, am refuzat oferta de a fi ghidul meu în zilele următoare și am luat problema în mâinile mele proprii.

Am luat un smoothie de la un mic chioșc care arăta foarte bine: mango, avocado și guava: 5000 de rupii, nimic adică – 0,3 euro pentru un pahar de 400 de grame . Mi-a părut rău că nu am luat 2. Și puse în pahare de unică folosință, cu pai, curat. Cred că a pus și puțină apă sau suc de cocos. Și așa am depășit și problema sucului de pe stradă. Am continuat alegând totuși locurile care arătau curate și nu am pățit nimic, 1 lună de zile în Indonezia.

O fetiță m-a ghidat și mi-a arătat drumul să ajung iar de unde plecasem și să găsesc Batik Keris. Din păcate nu cumpărasem cartela pentru internet că încărcasem Sygik care m-a ajutat și nu prea, mai mult mi-a făcut nervi și m-a ocolit că avea harta dar nu avea obiectivele, dădea erori, etc. Îmi pare rău că nu am luat cartela de la început și am bâjbâit efectiv când cu google maps totul funcționează la linie. Și net pe o lună am avut cu 3 euro!.

Ajung pe o stradă cu magazine moderne cu produse din batik și fac cumpărături la Fashion Village de unde am luat o grămadă de lucruri.

solo 038
Batik Indonezia Solo

O iau iar pe străzi după instinct, nu am mai întrebat pe nimeni și am ajuns la bulevardul mare pe care sunt situate și hotelurile mai de soi și 2 mari centre comerciale care vând batick. Am ajuns spre închidere, dar am văzut că nu este marfă de calitate, totul ieftin dar lucrat la mântuială, un fel de IDM arăta, adică standuri peste standuri, toate cu aceleași lucruri.

solo 036
Peste tot am facut poze cu timerul si am ajuns acasa cu aparatul
solo 049
Alta ghereta cu suc sau smoothie, asta nu m-a convins, asa intr-o prima zia

solo 056

O iau înapoi pe bulevard și ajung la un stadion plin de oameni, a fost paradă, se serba ziua Indoneziei, cred că tot orașul era aici de aceea era pustiu. Un stadion plin, fuseseră festivități și pe lângă școlari de toate vârstele, fiecare cu uniforma specifică erau militari, adulți, multe grupuri distincte.

Toți se uitau curioși la mine, îmi zâmbeau, doreau să facă poze, etc. Precum se vede, copii sunt îmbrăcați, atunci când merg la școală în uniforme și sunt foarte curați și îngrijiți. Indiferent în ce loc stau sau din ce sat vin, când merg la școală toți sunt la fel de bine pregătiți. Nu știu dacă absolut toți copii au acces la școală dar cât am umblat am văzut că și din cel mai mic cătun erau elevi. Mai povestesc despre acest aspect.

solo 085

solo 095

solo 098

solo 102

solo 108

solo 116

Între timp s-a înserat și totul devine pustiu, părăsit, am umblat mult pe străzi fără să văd niciun om. Din când în când câte o zonă cu warunguri – aceste restaurante ambulante.

solo 123

Este întuneric, străzile nu sunt iluminate noaptea, decât în foarte foarte puține locuri, așa că la ora 19:00 ai impresia că este 12 noaptea.

Muream de foame dar nu am putut să mă opresc să mănânc ceva de la warunguri, am băut în schimb foarte multă apă plată. În final găsesc un centru comercial mai curat și sus la ultimul etaj un food court de unde am cumpărat o porție de orez, legume și oua fierte. A fost curat și suprinzător de bun. Și incredibil de ieftin.

Toată această zonă, cu străzile adiacente este animată: mici restaurante, centre conerciale, cumpărături de noapte. În rest pustiu. Mici enclave de lumină și viață și atât.

Ajung la o nuntă și deși am încercat să stau pe margine, să fac o poză cu zoom m-am trezit invitată în mijlocul lor și toată sala studiindu-mă, se pare că este considerat ceva noroc pentru tinerii însurăței că am apărut, adică un călător. Vă dați seama cum m-am simțit: eu cu sacoșile de cumpărături, în acelelași haine de dimineață în care transpirasem, se lipise praful de mine, eram cam stingheră.

solo 130

solo 133

solo 137
Ospatarii 🙂 va vine sa credeti dar ei mi-au cerut sa le fac poze

Pe drum spre casă am văzut foarte foarte multe warunguri pe stradă, parcă tot orașul stătea la masă pe trotuar. Ajunsă la hotel am căzut frântă după cât umblasem.

solo 147
Lounge

solo 149

Fără hartă, net, ghid sau localnici vorbitori de limba engleză am avut impresia că sunt în altă lume, inutil să spun că nu am înțeles mare lucru din oraș, din cum stau lucrurile aici, etc, dar totuși orașul mi-a plăcut. Și oamenii. Și din fericire am avut și timp să cunosc locul bine :).

O nouă zi, multe alte experiențe colorate în episodul următor, pe curând!

După o carieră de 8 ani ca Head of Media în cadrul uneia dintre cele mai mari companii de retail din România, Mirela și-a luat lumea în cap. La propriu. Ulterior s-a dedicat freelancingului, călătoriilor și scrisului pe blogurile personale. Cu scopul declarat de a vizita toată lumea, dar încet, de patru ani de zile îi inspiră și pe alții să își urmeze visurile și totodată să se bucure de călătorii, aducând ponturi și sfaturi practice din toate destinațiile.

Lasă un răspuns