Vulcanul Ijen: flăcările albastre, lacul de sulf şi locul de muncă din iad

Eram intrigată de vulcanul Ijen, de poveștile auzite despre oamenii care lucrează aici, despre flăcările albastre. Despre faptul că este interzis. Nu este interzis în sensul de ilegal, ci este pus un semn, pentru a nu fi blamate autoritățile dacă vreun turișt își pierde viața. Asta pentru că au fost cazuri. Dar nu este atât de periculos, dacă ești atent cât de cât.

Bromo sau Ijen?

Ce pot să spun decât ce spun toţi cei care au văzut şi Bromo şi Ijen: vulcanul Ijen este cu mult mai frumos şi o experienţă total diferită de mult mai comercialul Bromo. Bromo este frumos, turistic, plăcut, cu peisaje superbe de jur împrejur, dar Ijen este dur, sublim, iar pe mine m-a făcut să vreau mai mult. Adică mai mulţi vulcani Slavă Domnului în Indonezia am de unde alege, sunt destui şi mulţi activi, dar îi las pentru o altă călătorie.

Vulcanul Ijen este viu, real, o experienţă mai intimă. Nefiind plin de prăvălii sus şi de cai, motociclete, jeepuri, oameni care sar pe tine să îți vândă ceva, este cu mult mai plăcut. Nici nu vreau să mă gândesc cum este Semeru, sau Rinjani, 2 zile respectiv 3 de urcat! Şi mai sunt şi alţi vulcani indonezieni de explorat!
Norocul meu este că nici aici nu am urcat singură, deşi eram pregătită psihic.

Pe drum de la Bromo m-am întâlnit cu un cuplu de olandezi, Jacco și Fleur.  Am urcat împreună cu Jacco. Ar fi venit şi Fleur dar are astm şi Ijen, activ şi cu nori de sulf nu este bineînţeles recomandat. Am avut mare noroc să îi cunosc şi o reală plăcere să petrecem timp împreună, extraordinari ambii.

Către Vulcanul Ijen: cine se scoală devreme departe ajunge

Am început ziua la 12:20 noaptea, după ce am dormit o oră jumate-două. Dar de trezit m-am trezit uşor, m-am pregătit, şoferul a venit şi ne-a luat la ora 1 noaptea. Drum 1 oră până la munte, 35 de km doar dar pe serpentine.

Ajungem noi la 2 noaptea la intrarea în parc şi am abordat cu mult entuziasm cărarea. Citisem că nu este nevoie de ghid şi aşa a şi fost. Dacă doriţi puteţi aranja totuşi la faţa locului, ghizii de acolo sunt de-ai casei, deci şi ei muncesc sau au muncit la cărat.

Este mai mult o mică stradă, nu cărare, adică destul de lată şi este normal să fie aşa, pe acolo trec cărăuşii cu încărcătura de 70 – 90 de kg de sulf!

Dar drumul este abrupt, adică mi-am dat un pic sufletul. De oprit nu ne-am oprit de multe ori şi i-am depăşit pe mulţi. De fapt nu am fost depăşiţi de nimeni, asta poate şi pentru că pe traseu erau mulţi turişti normali. Nu numai oameni ai muntelui, am văzut chiar două familii cu copii. Mi s-a părut cam mult, dar fiecare face ce doreşte.
Am întânit şi două grupuri care făceau cale întoarsă, dar urcarea nu este atât de dificilă încât să nu poată fi parcursă cu câteva pauze.
După 3 km am ajuns într-un punct în care ne-am pus serioase întrebări oare unde trebuie să o luăm, încotro? Acolo am întâlnit mai mulţi turişti care aşteptau ghizii.

Spre vârf: urcare sub un cer cu mii de stele

Să te uiţi jos, să te uiţi sus? Asta era întrebarea. Jos pe unde calci, sus pentru a admira puzderia de stele, a identifica calea lactee, carul mare, luceafărul, se vedeau toate atât de aproape!

Întuneric, lanterne şi stele, pe scurt, o noapte de neuitat

Ne-am învârtit doar un pic şi luat cea mai logică opţiune şi am nimerit bine. Asta ne-am dat seama mai târziu după acelaşi raţionament: pe acolo trebuie să treacă cineva cu încărcătura de sulf. Şi pe jos, pe cărare era sulf, deci acesta era drumul.

Ne-a dus un pic în eroare vântul, care a fost prietenos cu noi. Nu simţeam miros de sulf pe măsură ce ne apropiam şi ne gândeam că poate nu suntem unde trebuie. Dar în depărtare am mai văzut luminiţe de la lanterne şi până la urmă am ajuns şi la crater. Este solicitant să urci noaptea într-un loc necunoscut, fără niciun indicator. În beznă, împiedicându-te de bolovani, nu vezi foarte departe şi nici nu ştii unde eşti. Am avut o stare constantă de alertă, dar și de entuziasm, dată de adrenalină.

La buza craterului era un marele semn: interzis vizitatorilor

Da, sigur și toată lumea îl respectă. Ne călcam practic în picioare. Ambuteiaj de turişti străini era pe cărăruie, deşi destul de dificilă. Numai bolovani şi pietriş, mereu aluneca câte cineva. Nu tare, doar cât să ne dea ceva emoţii.

Majoritatea erau cu ghizi, locali sau de la agențiile cu care veniseră în Indonezia. Un ghid la un grup mare de oameni, cu sau fără, dacă este să se întâmple ceva, se întâmplă. Turistul francez care cu un an în urmă căzuse în crater și își pierduse viața era cu grup, nu independent, ca noi.

Vulcanul Ijen nu este promovat ca atracție pentru că aici nu se poate face turism de masă, nu este accesibil decât pe propriile picioare, nu se poate dezvolta un business cu jeepuri, cai și altele

Ce ciudat. La Bromo, care este cu mult mai uşor de urcat nimeni nu merge pe propriile picioare. Toţi iau jeepurile – nu toţi dar marea majoritate – iar aici mai greu şi mai periculos toată lumea vine pe jos. Pentru că este singura cale.

Ajungem şi jos şi între o poză cu flăcările albastre discutăm un pic cu câţiva dintre cei care lucrează acolo, non stop. Am cumpărat suveniruri, dat una alta.

Realitatea durităţii extreme a vieţii celor care lucrează aici te zguduie 

Pe munte cu 75-90 de kilograme de sulf

Mă refer la căratul sulfului de jos până la poalele muntelui. Muncitorii urcă întâi până la crater, după coboară pe un drum pe care noi alunecam fără aşa o povară. Am încerc at să ridicăm o încărcătură şi nu am reuşit nici să o mişcăm.

Oamenii aceştia sunt puternici. Aveam masca de gaz şi la un moment dat unul care tot stătea în mijlocul sulfului m-a întrebat dacă pot să i-o dau lui. Foarte greu mi-a fost să îl refuz pentru că nu era masca mea, era a gazdei. Eu doar o împrumutasem, dar aveam una pentru bicicliști cumpărată şi am donat-o pe aceea, dar ce viaţă grea, ce condiţii. Şi culmea culmilor majoritatea fumează!

Cărăuşii fac în general 2 drumuri pe zi cu preţioasa încărcătură. Pentru fiecare kilogram sunt plătiţi câte 2500 de rupii. În general încărcătura cântăreşte în jur de 80 de kg.

Vă rog să cumpărați câteva suveniruri de la ei, dacă ajungeți aici. Chiar au nevoie de bani. Și pe de altă parte, cine nu are nevoie de un crocodil galben făcut din sulf ? Şi mai sunt şi alte mulaje simpatice.

Sau poate vă place varianta au naturel. Dacă faceți poze, vă puteți aştepta să plătiți 5 000 de rupii. Şi asta este ok. Îmi pare rău chiar că nu am luat un ghid. La momentul respectiv a fost o provocare de genul că ne descurcăm sau nu singuri, nu m-am gândit mai departe.

Am zăbovit mult jos, în crater. Nu ne puteam dezlipi, doar ce ne-am uitat unul la altul și am hotărât că vom sta acolo până la răsărit. Majoritatea turiştilor s-au dus inapoi sus să vadă răsăritul sus pe culme. Însă noi am simțit să stăm acolo cu flăcările albastre, cu oamenii aceştia fantastici şi să vedem lacul de sulf.

Este incredibil cum o dată cu lumina ni s-a dezvăluit lacul, acolo unde nu credeam să fie ceva. Şi este uriaş!

L-am admirat în voie împreună cu un cuplu de americani. Noi patru eram singurii turişti rămaşi în zonă, ne-am făcut o grămadă de poze şi la un moment dat ne-am dat şi duşi.

Am ajuns sus, am admirat culmea, drumul, peisajul, muntele, tot. Norii dedesubt. Ne-am oprit la cafea şi după pe drum în jos, fericiţi că am reuşit să o facem şi pe asta. Eu ce să spun, nici nu îmi venea să cred că am reuşit.

De ce se urcă noaptea pe vulcanul Ijen?

În primul rând pentru a vedea flăcările albastre, care se văd numai noaptea.
Parcul este închis pentru vizitatori între orele 14:00 – 12:00 noaptea. De ce? Nu am înţeles. Nici nu sunt 100% sigură că aşa este, dar aşa am fost informaţi de gazda noastră, care trebuie să spun că a fost foarte de ajutor în multe privințe.
Pentru a vedea răsăritul sus pe culme.
Nu în ultimul rând, nu vreau să îmi imaginez urcatul pe o temperatură de peste 35 de grade sub un soare orbitor şi câtă apă ar trebui cărată pentru asta.
Aş adăuga că mi-a plăcut tare sentimentul de a urca pe dibuite iar a doua zi de dimineaţă să descopăr pe unde am trecut cu câteva ore înainte şi nu am văzut nimic!

Sunt două modalităţi de a aborda Ijen: Din Bomowoso via Sempol şi din Banyuwangi

Am ales a doua variantă deşi nu era prima opţiune deoarece în autobuz din Cemoro Lawang erau mai mulţi călători care mergeau în Banyuwangi. Și mai ales pentru a nu mă muta cu trollerul de câteva ori. Varianta unu presupunea să ajung în Bomowoso, de acolo să plec a doua zi dimineaţă către Sempol, din Sempol spre Ijen noaptea. Iar după să ajung în Banyuwangi, de unde să iau feribotul către Bali, ceea ce era cam prea mult pentru cineva cu un trolley destul de măricel.

Cu scuter sau maşină?

Am luat în considerare toate variantele, să luăm scuter, jeep, taxi. Până la urmă am optat pentru cea mai comodă variantă, nu cea mai ieftină, dar asta a fost, maşină cu şofer. Pe net am citit că este şi autobuz dar noi nu l-am găsit şi nimeni nu ştia nimic de el. Oricum nu era noaptea.
Eram obosiţi şi ne-am gândit că noaptea în aerul rece poate nu este cea mai bună idee să începi căţărarea după ce ai stat o oră sau mai multe pe un scuter, sau după căţărare să faci acelaşi drum. Doar dacă eşti foarte odihnit ceea ce nu era cazul.

Maşină 500 000 de rupii, împărţit la 2, dacă sunt mai mulţi iese mai ieftin, dar şi preţul este mai mare.
Intrare: 100 000 de rupii
350 000 de rupii Ijen fără cazare şi masă bineînţeles, deci 22 de euro. Dacă ne gândim că în Europa numai o intrare la un muzeu costă atât, este OK. Sau că întrarea la Borobudur şi Prambanan este mai scumpă.

De ce este nevoie pentru drumeţie:

De o mască cât mai bună. În funcţie de direcţia în care bate vântul ai sau nu nevoie de mască, mai tare sau mai puţin. Se poate şi cu mască de bicicletă, sau cu eşarfe udate non stop.
Pantofi de căţărare sau de sport, majoritatea aşa urca şi este destul.
Apă şi biscuiţi, sau alte mici gustări, fructe etc. Aici nu sunt atâtea prăvălii ca la Bromo, este una deschisă după răsărit, tocmai bine pentru o oprire la coborâre.
Ochelari de soare.
Lanterna.
Hanorac, sau jachetă anti vânt dacă aveţi. Noaptea este răcoare, ziua cald și umed.
Haine potrivite, în straturi, te încălzești repede la urcare, dar dacă stai pe loc se face frig. Aici a fost mai cald decât la Bromo, nu am văzut pe nimeni cu căciuli sau mănuşi.
Aparatul foto.

În concluzie, recomand şi vulcanul Bromo şi vulcanul Ijen. Mă bucur că i-am văzut pe ambii şi o altă faţă a Indoneziei, la Ijen aceştia oameni fantastici, incredibil de puternici deşi nu ai spune la o primă privire. Iar la Bromo populaţia tenggerese, descendenţii imperiului Majapahit, atât de diferiţi de javanezi, ca atitudine şi ca trăsături.

Catarat fara ghizi pe un vulcan din Indonezia Muntele Bromo, o experienţă unică

Către Vulcanul Bromo, Indonezia, cu transportul local, o aventură în sine