Duminică, 27 iulie, uitând că este duminică, se mai întâmplă în vacanţă, am ajuns în centru şi m-am îndreptat spre turnul Bank of China, cu gândul de a urca la etajul 43, să mă bucur de privelişte, se permite accesul cu un act de identitate -paşaport. Încă de la ieşirea din metrou am observat o grămadă de doamne, petreceri, mici scenete, o demonstaţie, chiar pe străzi.
La început am crezut că este ceva, o manifestaţie, dar cum mă îndreptam spre Tram Peack – între timp am realizat că este duminică şi turnul Bank of China este deschis spre vizitare numai în timpul programului de lucru al instituţiei (duminica este închis şi sâmbăta de la 1 pm) şi am zis să merg la Vârful Victoria, a treia sau a patra încercare. În drum spre tramvai am văzut că se îngroaşă gluma. Multe multe doamne făceau picnic pe jos, efectiv peste tot în Exchange Square, în Queen’s Road Central, la HSBC peste tot. Erau atât de multe!
Am întrebat şi aflat că ESTE DUMINICĂ, tot nu am înţeles legătura din prima dar după mi-a picat fisa, după mi s-a explicat că este ziua liberă, iar în Hong Kong este obligatoriu ca personalul domestic să aibă o zi liberă. Această regulă nu este valabilă peste tot pe unde lucrează mult personal din Filipine sau Malaezia, dar aici da.
Majoritatea doamnelor sunt din Filipine, iar ce am văzut se pare că este o imagine obişnuită atât aici, în Hong Kong, duminică de duminică, dar şi în alte ţări şi oraşe din Asia şi din lume. Pentru mine a fost o premieră.
Ziua aceasta chiar este aşteptată şi dorită, am realizat cât de multă lume are personal domestic în HK şi deşi mă gândeam eu cine doreşte să petreacă o zi aşa, pe jos, am realizat ce înseamnă totuşi munca, munca continuă, fără nicio zi liberă, că dânsele nu lucrează ca la birou ci continuu şi aşteaptă tare această zi. Pentru oamenii din Asia, cei din clasele sociale sărace, viaţa este extrem de grea şi lupta pentru supravieţuire intensă. A lor şi a afamiliilor, că nimeni nu munceşte pentru idealuri individuale, sau foarte puţini, vin că nu au ce face să îşi hrănească familia.
Fiecare are o poveste complicată dar la bază este aceeaşi, nevoia
Am vorbit cu o fată care lucra pentru a susţine familia, are 25 de ani, are studii vorbeşte extrem de bine limba engleză, ceva cantoneză şi învaţă franceză, deoarece doreşte să emigreze în Canada. Asta pentru a putea să aibă mai mulţi bani şi să aducă şi familia acolo, în Canada acordându-se viză după câţiva ani, deci acolo ar avea o şansă. Dar este foarte greu cu toate actele şi cerinţele. Ar trebui să aibă ceva de muncă pentru a putea obţine.
A trebuit să renunţe la locul de muncă de birou din Filipine pentru că lucrând în Hong Kong caştigă mult mai bine şi poate să ajute familia, să plătească datoriile făcute cu venirea aici, etc, acum fiind singura care îi susţine, din cauză că sora ei s-a măritat şi nu mai poate sprijini părinţii, fratele bătăuş şi chiar trimite şi pentru copilul surorii, care a devenit şi ea o nevoie, în loc de un ajutor.
Mi-a spus că aici în Hong Kong filipinezii nu au permis de muncă decât ca personal domestic şi că atunci când a venit nu ştia că nu se mai acordă deloc viză permanentă şi că nu vrea să lucreze aşa toată viaţa. Şi de aici visul canadian.
Este altă lume, altă mentalitate, altă faţă a nevoii. Ştiu că este o poveste mai tristă decât cele cu care v-am obişnuit, dar aşa este peste tot, în situaţii din acestea eu cel puţin realizez exact cât sunt de norocoasă şi ce şanse avem noi totuşi.
După ce am vorbit şi cu Cristie am înţeles mai bine de ce m-au luat la rost filipinezii din avionul către Manila – am zburat din Emirate în Hong Kong cu escală în Manila cu Cebu Pacific, eram SINGURA nefilipineză din avion, toţi se întorceau acasă sau mergeau în concediu, fiind la muncă în Emirate şi când şi-au făcut curaj să mă abordeze şi au aflat că vreau să călătoresc atâta am primit o teorie că nu am grijă de banii mei şi chiar nu înţelegeau de ce fac asta! Dar despre peripeţiile low-cost într-un articol separat, să nu vă bombardez prea tare. Am postat articolul aici.
Pe curând!
După o carieră de 8 ani ca Head of Media în cadrul uneia dintre cele mai mari companii de retail din România, Mirela și-a luat lumea în cap. La propriu. Ulterior s-a dedicat freelancingului, călătoriilor și scrisului pe blogurile personale. Cu scopul declarat de a vizita toată lumea, dar încet, de patru ani de zile îi inspiră și pe alții să își urmeze visurile și totodată să se bucure de călătorii, aducând ponturi și sfaturi practice din toate destinațiile.
