Interviu cu Dragoș Buzdugan despre ce înseamnă un Internship în Indonezia

Internship într-o țară străină, o cultură total diferită, oameni cu o altă orientare religioasă, alte valori. Informații puține. Recunosc că mă gândeam adesea cum este o astfel de experiență. Și am aflat de la Dragoș Buzdugan, un tânăr român pe care l-am cunoscut doar în treacăt în Cemoro Lawang, micul sat indonezian care este punctul de plecare spre Vulcanul Bromo.

A fost o revelație să mă întâlnesc chiar acolo pe stradă cu un concetățean, am ținut legătura pe Facebook și după ce s-a întors și el din cele 7 săptămâni petrecute în Indonezia unde a ajuns cu un internship împreună cu alți doi prieteni, l-am rugat să îmi acorde un interviu pentru ExTraViTa, pentru a afla și eu dar și cititorii blogului mai multe despre această țară și despre ce presupune o astfel de călătorie.

Dragoș a văzut multe lucruri care mie ca turist chiar dacă independent mi-au scăpat, a învățat că poate ține un discurs în fața a peste 700 de copii, că poate preda limba engleză într-un ritm foarte solicitant, să se descurce atunci când așteptările de acasă, bazate pe promisiuni nu sunt chiar cele găsite la fața locului, a avut emoții cu vize, puține greutăți de acomodare la condiții destul de precare, multe peripeții dar și amintiri de neuitat. Lecții de viață: a învățat de la oameni, din împrejurări iar cea mai prețioasă lecție a fost aceea că:

Renunțând la ceva obții mult mai mult

Cum te-ai gândit să pleci în Indonezia? De unde ideea?
Acum 3 ani am fost în Thailanda și m-am îndrăgostit de Asia. Tatăl meu a petrecut 4 ani în Indonezia și mi-a spus că a fost cea mai frumoasă perioadă din toată viața lui. Și automat, odată îndrăgostit de Asia, Indonezia a fost urmatoarea destinație.

Și te-ai hotărât să mergi în Indonezia. De ce internship?
Tatăl meu când a fost în Indonezia a stat numai la hoteluri de 4-5 stele, avea șofer, mânca numai la restaurante și asta nu mi s-a părut cea mai bună metodă de a vedea o țară. Eu am vrut să experimentez Indonezia exact ca un indonezian, adică să locuiesc ca indonezienii, să mănânc mâncarea indoneziană, să lucrez acolo, să fac totul ”the indonesian way”.

Cum ai găsit această oportunitate?
Căutam pe google și am dat peste o firmă care organiza un fel de internshipuri în Indonezia. Aveau câteva oferte pe diferite domenii, puteai să alegi unde mergi, ce faci și așa mai departe.

A trebuit să plătești?
Da, a trebuit sa plătesc, taxa era de 560 de euro. Acum, după ce am avut experiența, regret că am mers pe calea aceasta, pentru că puteam să mă descurc singur. Puteam să merg acolo și puteam să găsesc un internship la fața locului.

Așa este dar când totul este nou și nu cunoști prea multe despre o țară nu prea îți vine să mergi fără niciun plan și să alegi la fața locului
Acum știu că puteam să mă duc la orice școală, să predau limba engleză, puteam să îi ajut cu websiteurile, ei nu știu cum să își facă un site, cum să îl promoveze, nu știu cum se folosește google ad words, cum se folosește facebook, deci poți în foarte multe domenii să îi ajuți, să te descurci singur, șamd.

Și practic acest internship ce include?
Era vorba că merg acolo, ei îmi oferă cazare, masă și scuter.

Biletul de avion?
Nu, biletul de avion mi l-am plătit singur.

Chiar că puteai cu 560 de euro să te descurci să îți găsești singur un stagiu, dar pentru a face ceva trebuie să faci alegeri și să acționezi, în primul rând. După vine experiența….

Da, fost o alegere proastă; în descriere se spunea că o să primești cazare, masă, acces la internet și scuter la dispoziție. Nu era scris foarte clar ce o să faci, doar că o sa îi ajuți cu promovarea, cu marketingul și că o să lucrezi doar câteva ore /săptămână.
Și așa am ajuns în satul Bululawang de lângă Malang.

Deși fusesem avertizat că o să am un șoc cultural, nu am fost pregătit pentru ce am găsit acolo: toaleta indoneziană (wc turcesc fără hârtie igienică – indonezienii se șterg cu mâna), duș indonezian (apa rece dintr-un bazin, pe care o torni cu un ibric pe tine), saltele direct pe jos cu așternuturi super murdare. Mort de oboseală, după o călătorie de peste 30 de ore, în prima noapte m-am culcat cu gândul ca dimineața să plec să îmi caut un hotel. Evident, la 4 dimineața m-a trezit moscheea de lângă, cu chemarea la rugaciune băgată la maxim pe megafoane.

Cât am fost acolo nu am făcut mare lucru, pentru că tipul acesta nu ne-a pus la dispoziție două scutere cum promisese, ci doar un scuter, care era într-o stare foarte proastă. A trebuit să îmi închiriez scuter, a trebuit să cumpar cască, a trebuit să cumpăr așternut, de cele mai multe ori nici nu mâncam la el acasă unde stăteam, ci mergeam și mâncam în altă parte. La un moment dat i-am spus că vrem să mâncăm pește și a început să ne aducă pește. Am mâncat cu plăcere peștele până am văzut de unde era pescuit, știi și tu râurile acelea din orașe, murdare, în care se mai scurg și unele toatele… am mâncat foarte mult timp pești din aceia, de râu de oraș. (Din păcate știu despre ce este vorba și nu este prea tentant)

Uneori este mai bine să nu știi dinainte că altfel poate te-ai răzgândi… este de preferat să te arunci cu capul înainte
Da, vorbeam cu prietenii și le-am spus că dacă știam că așa va fi nu veneam. În fine m-am obișnuit cu dușurile reci, m-am obișnuit cu wc-ul turcesc, m-am obișnuit cu mâncarea super picantă și orez dimineața la prânz și seara, (cunosc și este foarte ciudat), dar a fost un șoc mai mare când coordonatorul local în grija căruia am fost și care lucra la o școală de limba engleză ne-a urcat în mașină, ne-a dus la școală, ne-a pus în fața a 700 de elevi și ne-a spus: VORBIȚI: trebuie să țineți un speech. Și am avut cred că 5 minute mă pregătesc să țin primul speech din viața mea, eu care niciodată nu mai vorbisem în fața unui public.

Și nu știai???
Nu, nu știam despre ce să vorbesc, nu știam ce să le zic, plus că aveam emoții că nu mai făcusem niciodată lucrul acesta și erau acolo 700 de elevi plus profesori care ascultau și așteptau.

Știu cum se uită la străini, cât de curioși sunt și cât de plăcuți sunt, întâlnirea cu copii cred că a fost placută
A fost plăcută și până la urmă m-am descurcat iar ideea de discurs chiar mi-a plăcut pentru că m-a forțat să fac ceva ce în alte condiții nu aș fi făcut, am avut emoții recunosc, dar a trebuit să vorbesc, după care a urmat sesiunea de poze și cam asta a fost.

Ca activitate a trebuit să începem cu discursuri motivaționale, adică trebuia să îi facem pe copii să înțeleagă cât de important este să învețe limba engleză, cât o să îi ajute în viitor și așa mai departe.
Și după ce am ținut aceste speechuri coordonatorul regional s-a gândit că poate să facă niște bani pe spinarea noastra și pur și simplu ne-a urcat în mașină și ne prezenta ca pe marfă la diferite școli din zonă. Ne ducea la școli, ne punea să stăm frumos pe canapea și el ne prezenta. Nu îmi dădeam seama exact ce vorbește dar îmi dădeam seama că negocia ceva bani că arăta înspre noi și argumenta, era ceva de genul uitați-vă la ei: dați atăția bani, îi puteți avea la voi în școală.

Și asta am ajuns să facem: am ajuns să predăm engleză: aveam 4 școli, mergeam în fiecare zi câte 8 ore la o școală…

Și după ce metodă predați, cum?
A trebuit să ne dăm seama singuri, a trebuit ca în timpul liber să ne facem teme, să ne gândim ce facem cu copii aceia deși noi nu aveam niciun fel de experiență didactică, am găsit câteva jocuri pe care să le fac cu copii, să îi stimulez, că mulți sunt foarte timizi, să îi fac să vorbească, să interacționez cât mai mult cu ei.

Mi-a plăcut mult dar la un moment dat nu am mai putut pentru că este foarte obositor să lucrezi cu copii, 8 ore pe zi aveam uneori mai mult de 8 clase pentru că stăteam într-o clasă mai puțin de o oră și pur și simplu nu am mai putut și i-am spus coordonatorului că nu mai putem și că acestea nu sunt condițiile pentru care noi am venit aici…

Cât ați rezistat?
2 săptămâni. După care i-am aratat mailul, i-am spus că uite: noi am venit aici să lucrăm a few hours/week. Ne-a luat cu zăhărelul, ne-a spus că aici în casă suntem o familie- stăteam la el- că trebuie să ne ajutăm. Prima oară a fost vorba să lucrăm doar 4 săptămâni după aceea a zis că a fost o greșeală și că trebuie să lucrăm 5 săptămâni, să îl înțelegem și pe el că nu are ce să facă, că a semnat niște contracte.

A trebuit să punem piciorul în prag și să îi contactam pe cei care ne-au adus acolo. Ei au pus problema mai categoric cu tipul acesta, care a început să supraliciteze: „ok, atunci încheiem colaborarea, plecați de aici, mergeți în altă parte“. Până la urmă, după discuții și discuții și discuții, s-a ajuns la un compromis ca să zic așa, am continuat să predăm, dar mult mai puțin: 4 ore pe zi. Era mai mult decât câteva ore pe săptămână cum fusese vorba la început, dar totuși era un ritm pe care îl puteam susține.

Persoanele din școli au fost foarte prietenoase, ne-am înțeles foarte bine. Profesorii erau extrem de apropiați de noi, copii nici nu mai vorbesc; cereau autografe, în fiecare oră trebuia să am sesiune de poze cu ei. Când aveam vreun concurs mai greu de limba engleză, le spuneam că cine câștigă primește un selfie cu mine după oră și lucrul asta îi motiva.

Am avut întâmplări ciudate de exemplu am întâlnit profesori de engleză care predau în școli și care nu puteau să susțină o conversație în limba engleză și la un moment dat ajunsesem să am ore de engleză cu copii, după care în cancelarie să am ore de engleză cu profesorii.

Am avut practic 4 săptămâni de predat limba engleză, în care am putut să vizitez doar Malangul și prin jur, după care mai aveam încă 3 săptămâni în care să călătoresc. Problema a fost că imediat după ce am terminat cele 4 săptămâni de predat, în timp ce eram pe Ijen, am avut un accident cu scuterul: am lovit un prag de viteză cu 60km/h și m-am dat peste cap. Asta a însemnat că o săptămână nu am putut să fac nimic, doar să aștept să mă vindec (și să repar scuterul care era închiriat).

Care a fost cea mai frumoasă experiență ”extrașcolară”?

Cea mai frumoasă experiență din această perioadă a fost că am cunoscut un tip mai în vârstă, care fusese vânător și la un moment dat cineva i-a explicat cât de importantă este protejarea speciilor și a pădurilor. A renunțat la vânat și a devenit ranger. El m-a dus în junglă și la foarte multe evenimente și la sărbători de ale lor.
L-am cunoscut un eveniment care s-a ținut într-un templu vechi de câteva mii de ani. Acolo, după ce s-a lăsat întunericul, a aprins împreună cu soția lumânări și bețisoare parfumate și am putut urmări o demonstrație de dans tradițional acompaniat numai de vioară și percuție.

El m-a introdus multor indonezieni, de la un președinte de partid politic, la profesori universitari, la dansatori. Oameni foarte toleranți, cu care puteai să vorbești deschis despre orice.
Oriunde mă ducea, aveam locuri VIP: dacă era un concert, stăteam pe scenă cu artiștii. Dacă era un eveniment cultural, stăteam lângă liderul comunității.

Fără nicio obligație
Fără. Mă suna și spunea: uite diseară este trance dancing. Adică niște cântăreți care intră în transă și dansează, vrei să vii să îi vezi?

Acesta este cred cel mai mare avantaj pe care îl ai dacă alegi să stai într-o comunitate, să te integrezi chiar și puțin, acela că ajungi să cunoști mult mai bine un popor. Ce altceva ai mai învățat depre indonezieni în perioada locală să îi spun, să o deosebesc de cea de vizitator/turist care a urmat?

Oamenii sunt foarte amabili, uneori atât de amabili încât practic ajungi să ți se pară ciudat, te întrebi: ăsta sigur vrea ceva de la mine din moment ce este atât de bun, unii chiar vor, provocarea este să îi deosebești.

Am întâlnit persoane foarte interesante cu care am reușit să vorbesc despre multe subiecte tabu din Indonezia, ca de exemplu religia, sau sexul.
M-a șocat să aflu că sunt foarte caști. Am întalnit un profesor care și-a cunoscut prietena când avea 15 ani și s-a casatorit cu ea la 25 de ani; 10 ani au stat fără să facă sex.

Mi-au explicat multe, că spre deosebire de Europa unde sexul este pe locul 1 sau 2 într-o relație, la ei este pe locul 20, adică sunt foarte foarte multe lucruri mai importante decât sexul.
Tot legat de acest subiect am vorbit cu un elev de dating. Poți invita o fată în oraș, dar nu ai voie să o atingi, nici măcar pe mână.

Ce este mai ciudat este că nici măcar nu ai voie să o privești în ochi mai mult de câteva secunde. Iar sex… sexul după căsătorie.

Asta nu se întamplă peste tot, dar în comunitățile mici, în orașele nu foarte dezvoltate așa este.

De exemplu: știi că merge poliția în hoteluri și verifică dacă locuiesc împreună persoane necăsătorite? Dacă îi prinde, îi duc la secție.

Am observat că pentru ei este un fel de mândrie să fie prieteni cu un bule. (termenul pentru străin)
După ce te împrieteneai cu ei, se afișau cu tine.

Ce sfaturi le dai celor care doresc un internship?
Că se pot duce și singuri. Poți să mergi printr-o firmă sau poți să mergi singur, atâta timp cât cineva știe limba engleză, sau este priceput într-un un anumit domeniu, se poate duce fără nicio problemă acolo și își găsește sigur un internship foarte ușor.
Dar te poți duce și printr-o firmă, numai că poți să ai diferite experiențe și așa, bune și rele – sfatul meu este să te duci singur. Mult, mult mai palpitant.
Poți să pleci când vrei dacă nu îți convine poți să pleci în altă parte, noi dădusem deja banii.

Mi se pare senzațională experiența lui Dragoș: adică altfel cum ar fi aflat ce poate să facă? Sau dacă nu avea speranțe mari cum ar fi ales să plece acolo?

Experiența lui este comună multor voluntari din diferite programe, plătite de către beneficiar sau de către organizații unele dintre ele foarte cunoscute la nivel mondial: organizația trimite voluntarii în teritoriu, în grija unui ONG – dacă este vorba despre o țară și organizația multinațională, sau un partener din teritoriu, dacă este vorba despre o organizație locală. Condițiile pot fi excelente sau foarte precare, nu există reguli. În funcție de dimensiunea companiei sunt stabilite sau nu prea detaliat condițiile referitoare la munca prestată.

După internship a urmat o perioadă în care Dragoș a călătorit singur prin Indonezia, deoarece avea alte planuri de vizitare decât colegii lui, așa că mâine apare partea a 2-a acestui interviu, 3 săptămâni singur în Indonezia.

Am rămas surprinsă când am văzut poze pe facebook cu ”sufrageria”din cele câteva zile petrecute pe o insulă pustie. Trebuie să recunosc că sunt foarte geloasă pe acest aspect cu atât mai mult cu cât am văzut insula în treacăt și este superbă. Dar nu știu cât mi-aș fi dorit să stau singură acolo, este o contradicție și nu prea: este superb să vezi eclipsa totală de lună dar oare nu mi-ar fi fost frică ? Mă mai gandesc :).

*Toate pozele din acest interviu provin din arhiva personală a lui Dragoș Buzdugan.